Unul dintre cele mai importante evenimente ale presei româneşti ar putea fi hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie de a-l pune pe Ion Cristoiu să plătească o amendă de 400 milioane de lei pentru atingerea adusă demnităţii redactorei-şefe a revistei "22", Gabriela Adameşteanu. Articolul pe care acest ziarist grobian îl publicase acum cîţiva ani şocase lumea, să-i spunem decentă, a Bucureştiului. Ar fi fost poate ocazia să se discute atunci, ceva mai serios, despre echilibrul delicat dintre valoarea aceasta atît de importantă, care este libertatea de expresie, şi o altă valoare, dreptul - fără de care nu poate exista o societate civilizată -, care este demnitatea persoanei. Nu s-a discutat, astfel încît avem acum o decizie care produce ea însăşi "doctrina", fără o pregătire în sensul unui plus de înţelegere, a opiniei publice. Este limpede că "libertatea" a dominat complet "dreptul" în toată perioada de după 1990. Dacă vor urma alte decizii care să o transforme pe cea a Curţii Supreme de Justiţie (usturătoare) într-un "model", atunci cazul Gabriela Adameşteanu versus Ion Cristoiu ar putea schimba atitudinea întregii prese. Cum arată "această presă", ştim. Cu cîteva excepţii, ziariştii s-au obişnuit să calomnieze, să insulte, să batjocorească. Libertatea presei a ajuns să fie invocată cu un ton victorios, sugerînd jubilaţia cuiva care a ocupat o poziţie inexpugnabilă. Pentru că presa a jucat un rol atît de important în stabilizarea democraţiei româneşti - forţă determinantă şi în două rotaţii la putere - pare destul de greu să susţii, la noi, necesitatea de a pune libertatea de exprimare într-un just echilibru cu alte principii (al respectului vieţii private, al dreptului la demnitate etc.). Nu ştiu un argument mai sigur pentru legitimarea acestei cerinţe fireşti decît opinia "Articolului 19". Cine este "Articolul 19"? Nu numai cel care, în textul Pactului interna