Plecat in Franta la sfirsitul anilor ’70, Ion Nicodim a incercat, o data confruntat cu o piata vie si autentica a lucrarilor de arta, sa-si testeze capacitatea de a „face fata de unul singur“ exigentelor ei, profitind in acelasi timp de avantajul de a crea intr-un spatiu de libertate si de efervescenta artistica. In acest spatiu se articuleaza, rind pe rind, relatia pictorului cu critica – „criticul de arta este un om de stiinta. El vrea sa te includa pe tine ca artist intr-o anumita categorie. Are anumite criterii si le cauta, in multitudinea lor, pe acelea potrivite. Foarte rar s-a intimplat sa intilnesc critici de arta care puteau sa patrunda in adincimea unei arte. Arta de altfel este foarte absconsa, nu are nevoie de cuvinte. Nimic din ceea ce facem noi ca artisti nu are de fapt nevoie de cuvinte si nu poate fi tradus“ – si cu generatiile din urma – „ceea ce ma face intr-un fel sa sufar, acum, este faptul ca generatia tinara se considera o generatie spontanee. Ei n-au iesit din nimic, trecutul e intotdeauna negru si toti ceilalti au fost compromisi, numai de la ei incepe arta. Dar o generatie nu are cum sa fie spontanee, totul vine hranindu-se de undeva, ceea ce acum se uita…“.

Patria unui artist este atelierul

Domnule Ion Nicodim, ati plecat din Romania in 1977, iar dupa 1989 ati trait in doua locuri, in paralel, la Paris si la Bucuresti. Unde va simtiti acasa?

Pentru un artist, patria este acolo unde se afla atelierul, asadar nu conteaza unde se gaseste acesta, daca este la Paris sau la Bucuresti. La Paris exista insa unele avantaje: dupa sapte, zece sau douasprezece ore petrecute in atelier, cind esti rupt de ce se intimpla in jurul tau, poti apoi iesi sa vezi o parte din fenomenele lumii artistice. La Paris sint atit de multe, incit nici nu poti sa le vezi pe toate, ar insemna sa te lasi de pictura si sa colinzi