Prin dedublare – nerv simptomatic al strategiilor artistice contemporane – nu se subintelege doar o apropiere sau o deplasare de sens a obiectului manipulat, ci si o distantare interogativa, un dus ironico-tragic sau autoironic in vederea materializarii unei memorii. „Dusului“ pe care si/ni l-au propus cei cinci sculptori in expozitia deschisa la Galeria Orizont* i-am putea gasi titlul „Despre obiect si transparenta lui sau Despre constructie si constituire“. Acest ultim binom este explicat de criticul de arta Rosalind Krauss prin suspendarea materialului, pe de o parte – figura este conservata in arta contemporana ca „imagine“, ca tip de contraparte halucinanta a dimensiunii corporale, astfel incit cimpul optic al spectatorului este acum reorganizat prin indeterminare, plutire – si, prin reconstructia semnificatiei, ca precipitat invizibil al corpului, pe de alta parte.

Obiectul plastic construit sau construibil este justificat de Gillo Dorfles prin faptul ca, intr-o anumita perioada, sculptura, ca „arta-a-unui-spatiu-uman-non-locuibil“, nu putea sa nu adopte metodele proprii design-ului industrial. Semn al osmozei sculptura-design este si pasul urmator prin care fascinatia ruginii si a disfunctionalului lasa loc, treptat, interventiilor cromatice asupra epidermei obiectului. Prin obiectualizari senzoriale, in care, totusi, fascinatia fata de materialele insolite este bine temperata, figura antropomorfica se lasa inghitita, incatusata sau filtrata prin jocul sculpturii: Bogdan Olariu parafrazeaza tensiunea cliseelor/limitarilor prin incorsetarea personajului intr-o pseudocabina telefonica; Raluca Ungureanu speculeaza din punct de vedere plastic reducerea intentiilor/comportamentelor colective la un simplu gest colorat, mizind pe fragment si serialitate. Prin incursiunile in carnea si metafora timpului (Liviu Marcu, Catalin Mihai), in visceralele/virtual