In primele zile ale lunii ianuarie, unul dintre posturile noastre de televiziune a difuzat un film care rulase, mai demult, si pe marile ecrane de la noi, Dosarul Pelican – ecranizare hollywoodiana a romanului omonim al lui John Grisham. Tema centrala a filmului – inrudirea dintre coruptie si crima, intr-un „joc“ cinic in care este implicat insusi presedintele SUA. Ceea ce individualizeaza insa Dosarul Pelican printre nenumaratele pelicule pe aceasta tema este modul in care actioneaza personajul interpretat de Denzel Washington, jurnalist la un mare cotidian american. Desi primeste informatii pe tot parcursul anchetei declansate de FBI, ziaristul nu publica un rind pina cind nu este in posesia tuturor probelor necesare pentru a-i incrimina, fara nici o umbra de indoiala, pe cei vinovati. Iar atunci cind o face, articolul sau determina un veritabil cutremur politic. Q.e.d. in stil american – presa este, indubitabil, a patra putere in stat.
Cu alte cuvinte, puterea presei, autentica putere a presei, consta in profesionalism si credibilitate. Un ziarist profesionist nu-si poate permite sa recurga prea des la formule de tipul „se zice ca“ sau „se zvoneste ca“, fara a-si diminua prin aceasta credibilitatea lui si, implicit, a publicatiei al carei angajat este. Cu atit mai putin se poate preta la jocuri de putere, la santaj sau la insulte, disimulate fie sub aparentele unui populism gaunos, fie sub umbrela prea larga a pamfletului.
O presa puternica este expresia cea mai elocventa a unei societati civile consolidate si garantul democratiei, dupa cum la fel de adevarat este ca slabiciunile presei ilustreaza cu mare precizie slabiciunile sistemului social si politic pe care il reflecta si fata de care menirea ei principala este de a avea o atitudine critica. Cita vreme libertatea nu este interpretata abuziv, ca fiind dreptul de a-l jigni si desfiinta, dup
