Oricit ar parea de paradoxal, pamfletul e o specie literara ca oricare alta. Originile ei se pierd in „negura timpului“, in arta de a se certa si profera invective a vreunui membru mai rau de gura al nu stiu carui trib de acum citeva mii de ani. Dar aceasta ar fi doar varianta orala a pamfletului, inefabila si perisabila, mai greu de analizat… In orice caz, discursul de tip pamfletar e constitutiv naturii umane. Pamfletari in necunostinta de cauza gasesti oriunde si oricind in lume, in piete, pe stadioane, pe la colturi de strada, in certurile dintre vecinii de bloc si, fireste, in paginile letopisetelor, ale ziarelor, cartilor, reclamatiilor de orice tip etc. Unii oameni par pusi pe harta din nastere, cearta cu celalalt e, pe de alta parte, am putea spune, o expresie normala a instinctului vital. In articulatiile ei cele mai obscure, viata inseamna agresivitate, iar agresivitatea e un semn al puterii.

Si in literatura sau publicistica pamfletul reprezinta de obicei o incercare de a rezolva o problema a ta personala, de imagine, de statut sau de putere: ai fost atacat si te aperi sau ataci pentru a te apara.

Dar are pamfletul o retorica a lui particulara? Forma proprie acestui tip de discurs nu e straina de un mixtum compositum al limbajelor. In cuprinsul unui pamflet limbajul vulgar de cea mai joasa extractie stradala se poate intilni cu idiomul academic, cu metaforismul blasfematoriu cel mai neasteptat, cu oralitatea sintactica a disputei de taraba si climaxul retoric, cu citatul cultural intors cel mai adesea pe dos intru carbonizarea adversarului, cu jocurile semantice de cuvinte trimitind la teratologie si imund si, nu o data, cu delirul eufonic al seriei de invective.

Pamfletul pune in miscare o retorica umorala, pentru ca naturile pamfletare sint naturi otarite, tifnoase, mereu puse pe harta, sangvinice, egolatre, clevetitoare,