Ce poate fi mai firesc astazi ca, dupa ce-ti faci treaba sase zile (bine, rau, cu spor sau far’ de, nu conteaza), a saptea sa dormi, sa-ti tragi sufletul si sa te distrezi, daca poti? Dupa atitea secole de civilizatie crestina, numai unul ca Ceausescu tot nu intelegea ce rost are repaosul saptaminal si mai ales fata cu nevoile majore ale indeplinirii cincinalului!
Ghinionul genialului fiu al poporului nostru a fost ca s-a nascut doua mii de ani prea tirziu! Caci daca n-ar fi fost asa, nedumeririle sale ar fi fost impartasite de multi altii – iar printre ei si minti cu adevarat stralucite, ca alde Seneca si Tacit.
Intr-adevar, acestia, ca si destui alti autori – greci si romani – nu puteau sa inteleaga in ruptul capului de ce acea natie suspecta, vazuta ca demna de dispret, invinsa si totusi prosperind in diaspora si chiar facind prozeliti, care erau iudeii, facea pauza mereu a saptea zi, asadar de „Sabat“ – cuvint ce inseamna in ebraica chiar „pauza“. Sigur, toate neamurile aveau sarbatori, dar ideea de a consacra sarbatorii si repaosului chiar fiecare a saptea zi aparea bizara, exagerata si tipica acestei nefericite natiuni, care – spunea Manethon, un preot egiptean elenizat – avea numai obiceiuri „contrare celor ale restului popoarelor“!
Autorii greco-romani stiau ca Sabatul iudaic era consacrat cumva zeului evreilor, asupra identitatii caruia aveau, de altfel, mari dubii; ei nu citisera in Cartea Iesirii ca acesta facuse lumea in sase zile, ca in a saptea se odihnise, crezuse a fi gasit totul in ordine, dupa care binecuvintase ziua in cauza si placerile tihnei. Ignorau prin urmare faptul ca Sabatul reprezenta o bucurie periodica in viata fiecarui evreu, in asa masura incit pina si doliul public era suspendat de Sabat. Ignorau ca Legea orala consemnata in Talmud cerea ca de Sabat sa se poarte cele mai frumoase haine si sa se ia trei mese im