Fără să cunoaştem în detaliu cărţile anterioare ale lui Ioan Neşu (Un pumn de iarbă, Marele necunoscut, Privire clandestină, publicate începând cu 1994), nu ne ascundem surpriza plăcută oferită de lectura unui volum mai recent, Zi de toamnă cu cal. Despre autor nu ştim decât că se află la a doua tinereţe (cel puţin în fotografia de pe coperta IV) şi că locuieşte în Slobozia. Discreţia autobiografică se explică în parte prin ipoteza că povestirile, în acest caz, îl recomandă cel mai bine pe scriitor, pe dotatul povestitor Ioan Neşu. Ce nu pregetă să scrie despre universul rural românesc cartografiat într-un sud de sate şi mici aşezări urbane de Bărăgan, lunci, ape şi păduri, epicentrul povestirilor fiind sufletul scindat al locuitorilor, cu bucuriile şi "suferinţele înăbuşite", cu resemnarea, violenţa şi iubirile lor pătimaşe. Din cele "Doar câteva cuvinte..." ale lui C. Vremuleţ aflăm că ar fi vorba de satul ialomiţean, ceea ce nu exclude posibilitatea ca aceste peisaje şi personaje să fie localizate prin Grecia, Albania, sudul Italiei, Bulgariei, mai precis într-o Balcanie ideală. Nu este misiune uşoară să scrii despre ţăranul român după Galaction, Marin Preda, N. Velea, Ştefan Bănulescu, şi mai ales despre condiţia lui materială şi spirituală desfigurată ireversibil de tăvălugul comunist. După unele detalii (cozi la alimente, CAP-uri, valoarea banilor) deducem că unele povestiri sunt scrise înainte de 1990, ceea ce nu ştirbeşte cu nimic echilibrul şi mesajul adesea dramatic al autorului. Ioan Neşu ştie că epicul firesc, fluent cucereşte încă şi nu pregetă să-l profeseze în limitele celor câteva strategii ale povestirii. De obicei, personajul se întoarce acasă după mulţi ani, el are un trecut ce se derulează ca monolog interior, dar şi un trecut coral ce-l împinge să revină în sat pentru a-şi regla conturile de ordin sufletesc, sentimental, justiţiar. Paul Toa