Mi-am petrecut două seri la Teatrul de Comedie (25 şi 26 ianuarie), la care n-am mai ajuns de mult şi din motivul important că nu s-au mai produs prea multe spectacole. Sărbătorirea a patruzeci de ani de activitate a teatrului mi-a creat şi o stare nostalgică şi m-a îndemnat să privesc atent în urmă. Radu Beligan a construit, din toate punctele de vedere, unul din locurile teatrului românesc. În intervalul unei stagiuni montau, de exemplu, Moni Ghelerter, Radu Penciulescu, David Esrig, Lucian Giurchescu. Scenografia era semnată de Ion Popescu Udrişte sau Dan Nemţeanu. Într-o distribuţie se puteau întîlni, în Rinocerii (1964) să spunem, Radu Beligan, Ion Lucian, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Ştefan Tapalagă, Val. Plătăreanu, Sanda Toma... Sau în Capul de răţoi al lui Esrig (1966) jucau Radu Beligan, Ion Lucian, Mihai Pălădescu, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Mircea Albulescu, Amza Pellea, Val. Plătăreanu, Constantin Băltăreţu, Vasilica Tastaman, Sanda Toma. Trebuie să mă opresc din această înşiruire şi mi-e greu. În primul rînd, pentru că e vorba despre mari spectacole, memorabile, antologice şi, din păcate, din ce în ce mai rar invocate. În al doilea rînd, pentru că e vorba despre acea perioadă a teatrului românesc de mari creaţii, de întîlniri artistice excepţionale, de cîteva spaţii binecuvîntate în care se respira altfel, lucrurile aveau o ordine divină, gîndurile şi spiritele tindeau spre perfecţiune, spre performanţă, spre căutarea profundă în care tainele ţi se deschid. Şi nu în ultimul rînd pentru că, citind şi recitind distribuţii, găseşti în fiecare aproape numai nume sonore. Urmăriţi astăzi multe dintre afişele teatrelor şi o să depistaţi, poate, una din multele explicaţii pentru atîtea triste nereuşite. Vă daţi seama ce tip de motivaţie se creează, ce flux de energii circulă pe scenă cînd o distribuţie cuprinde, într-o majoritate zdrobitoare, valori