"Unii cred că durata operelor depinde de 'umanitatea' lor. Se străduiesc să fie adevăraţi. Dar care opere durează mai mult decât cele fantastice?... Falsul şi miraculosul sunt mai umane decât omul adevărat" (II, 482).
Nu e uşor de contrazis această idee; simt nevoia s-o fac, având conştiinţa clară a unei posibile prejudecăţi.
Trebuie pornit de la o disociere: este de dat la o parte o anumită umanitate, de tipul celei din Ciuma lui Camus. Adică, trebuie dat la o parte modul bien pensant de a gândi: încrederea în om, victoria vieţii, a binelui etc. Sunt, de fapt, sentimente - sărace în adevăr. De aceea, e preferabil să punem în paranteză cuvântul uman, deşi tot despre om e vorba, şi să reţinem pentru dezbatere cuvântul adevăr.
Nu poate fi contestat: există în noi nevoia de miraculos. E un...adevăr. Alt adevăr: există în noi nevoia de artificiu. Ambele impulsuri au ajutat maimuţa să coboare din copac.
Îmi dau seama: risc să cad într-un sofism, fiindcă nu astfel de adevăruri contestă Valéry. Dimpotrivă, le afirmă.
Rămâne întrebarea dacă prin artificiu (miraculosul nefiind obligatoriu) spunem, sau nu, un adevăr despre om. Dacă gratuitatea artei o duce până la a fi un joc. Şi jocul trecut prin artificiu este specific uman dar, încă o dată, nu e ceea ce vreau să discut.
Poate că vor adevăr uman numai anumiţi cititori, cei atraşi de ruşi. Dar este, chiar şi acela - gogolian, tolstoian, dostoievskian, cehovian -, adevăr despre om? Eu zic că da, însă nu prea pot să mă explic. E o chestiune de recunoaştere, în sens platonician. Aceşti autori îmi spun ceva ce exista confuz în mine, fără să pot formula. Simt că omul este aşa, sau poate fi şi aşa. Dar poeţii, dar artificioşii? Dar Mallarmé? Simt un enorm adevăr la Mallarmé. O spaimă cumplită: Dumnezeu a murit, iar creaţia a rămas în sarcina poetului. De aici şi frica de hârtia albă ş