Dacă şi sacralitatea proprietăţii e un moft, după ce minţi fără odihnă au trudit întru a desacraliza cam tot ce se putea, pe aproape şi oricât de departe, şi dacă atunci când se ridica în două picioare spre a verifica lipsa cozii, omul diviniza orice forţă a naturii gata să-l vatăme, ba chiar să-l extermine, nu este deloc sigur că în acele aurorale momente a ceea ce s-a numit vârsta de aur, el era cu desăvârşire lipsit de simţul proprietăţii. Şi că tot aşa a dus-o pe plaiurile noastre până mai ieri, alaltăieri când, otrăvit de miasmele Vestului s-a tulburat, fireşte nu chiar într-atât încât să nu ştie cui să dea votul.

Astăzi, omul veacului XXI are proprietăţi, însă, ne asigură dl. Iliescu, cu nostalgia de a scăpa cât mai grabnic de ele, punându-le la un loc cu ale altora, la fel de dezgustaţi de proprietate, de dezastrele acesteia, şi asta fie şi când nu conştientizează motivul, adânc din care şi-a depus bănişorii la Caritas, SAFI sau F.N.I. şi unde nimic, dar absolut nimic nu avea de-a face cu vreo sordidă poftă de câştig, simptom al infecţiei cu proprietatea.

Nicicând nu l-a încercat pe păunaşul codrilor pofta de altă proprietate decât a frunzei smulsă cu aceeaşi mână cu care o ducea la buză, ca să cânte, pe când industrioasa ginte feminină ce-l înconjura trecea în sus şi în jos pe poteci, cu ulcioare, către şi de la izvor. Cu a cărui apă vie îşi spălau chipul şi pregăteau nutritiva supă de urzici. Afară de femei şi de oi, totul era în comun - codru, zăvoi, izlaz, baltă şi brazdă - poate şi cu excepţia modului de locomoţie, calul, dar numai fiindcă acesta se obişnuieşte greu cu alt călăreţ. Dl Iliescu mai produce şi argumentul hrisoavelor vremii, ce nu se refereau decât la delimitări de obştii, semn că informaţia dumisale s-a oprit la momentul manualului de istorie al lui Roller.

Altfel, cine nu-şi aminteşte entuziasmul cu care ţărănimea