Finalul "icoanei de cultură" pe care Karl Emil Franzos o dedica "Femeilor române", în versiunea dintîi, publicată deja în ianuarie 1869 în foiletonul ziarului "Tagespost" din Graz, constituie o simptomatică profesie de credinţă a autorului cu privire la propria-i poetică: "Am încercat, spune dînsul, să zugrăvesc tipuri ".
La încă foarte tînărul Franzos, absolvent strălucit, cu doar doi ani şi jumătate mai devreme, al gimnaziului din Cernăuţi, termenul pe care acesta îl utilizează ("tipuri") atestă deja o îndeletnicire serioasă cu conceptele de bază ale unei estetici considerate la mare preţ printre filosofii şi criticii literari germani ai momentului. Prozatorii realişti, precum un Gottfried Keller sau un Gustav Freytag, ultimul aflat de altfel printre idolii literari ai tînărului Franzos, pretind a transcende mimesis-ul în ipostaza sa pur reproductivă şi a proceda în conformitate cu recomandarea lui Wilhelm Scherer - un alt reper important al lui Franzos încă din perioada profesoratului aceluia la Universitatea din Viena,- istoricul literar al cărui crez pozitivist decurge din chiar simpatia pentru reţetele realismului literar, după care criteriul reuşitei scriitoriceşti consta în a construi "conştient" şi intenţionat "tipuri generale" şi nu de a modela personaje prin simpla descripţie, "copie după natură", a unor individualităţi, ba chiar a unor indivizi anume, nemijlocit identificabili.
Va fi fost revendicarea explicită a lui Karl Emil Franzos de la o poetică a "tipurilor",- el însuşi, în proza publicată odată cu prima parte a deceniului al optulea, un realist de registru minor, apăsat şi de un anume epigonism eclectic, ce combină, pe lîngă reţetele verificate ale prozei realiste contemporane lui (vezi propriile-i comentarii, datînd chiar din 1869, asupra lui Theodor Storm) şi reminiscenţe clasic-romantice,- un gest de adaptare la "spiritul vrem
