"Voi încheia precizînd că "provocarea" (cîtă este!) din "temele" mele se adresează, în primul rînd, celui care le scrie. De rutina mea mi-e frică, de pagina bătrînicioasă şi ternă care-mi poate ieşi de sub condei, de extenuarea materiei mele cenuşii." Iată exprimată cît se poate de autentic una dintre cele mai răspîndite frici ale criticului de orice fel. Criticul Nicolae Manolescu spune multor lucruri pe nume. Şi nu e vorba neapărat despre "teme" vitale, despre adevăruri mari şi grave, ci despre micile adevăruri ale unei meserii. Sinceritatea aceasta este cea care mi-a atras atenţia la a doua lectură a Temelor ("teme" strînse mai mult de jumătate - în selecţia autorului - într-un singur volum la Editura Universalia, 2000). Onestitatea este mai mult decît o simplă atitudine; este un nou mod de a privi literatura şi de a scrie literatura.

Am citat mai sus o dezvăluire care pune sub semnul întrebării însuşi raportul critic-cititor - criticul transformă studiul literaturii într-o terapie personală. Ce-i mai rămîne cititorului? Literatura criticului, bineînţeles. Nicolae Manolescu spunea despre "temele" sale că incită la lectură. Este adevărat numai pe jumătate: pentru că în lector se naşte pofta pentru alte "teme", în primul rînd. Nu lectura stă pe primul loc, ci activarea ei prin actul critic. Nevoia de glosare lejeră pe marginea cărţilor, iată o miză importantă a acestui tip de scriere. Temele sînt, mai ales, un îndemn la scris.

Abia acum, după această precizare, putem discuta adecvat receptarea temelor manolesciene în timp. Ele au părut unora dovada clară că acest critic face "impresionism", critică lejeră, superficială. Tot de aici a explodat şi asemănarea cu Călinescu. Bineînţeles, Manolescu însuşi l-a declarat de atîtea ori "modelul" său - se pare că acest critic a dat nu de puţine ori "tonul" şi în ce priveşte propria-i receptare. De ce nu e re