Un portret din 1984
În 1984 (an fatidic, orwellian), când atmosfera devenise irespirabilă în România, Florin Mugur, inoportun, a împlinit 50 de ani. Sărbătorirea unui scriitor nu era considerată atunci corectă din punct de vedere politic! Am scris cu acel prilej un text care n-a putut să apară în nici o revistă din Bucureşti. îl reproduc aici, ca pe un memento,gândindu-mă cu nostalgie la vremea când poetul încă trăia şi nu trebuia decât să formez un număr de telefon ca să-i aud vocea.
Florin Mugur nu are 50 de ani. Are 25 sau 100.
25 - pentru că este încă un risipitor, care nu-şi măsoară timpul decât după numărul ceştilor de cafea băute cu prietenii.
Şi 100 - pentru că ştie să facă orice risipă cu folos, ca un bătrân înţelept.
Despre Florin Mugur, înainte de a-l cunoaşte, credeam că este un poet tânăr şi înalt, cu talent de recitator, care-şi declamă versurile pe un fond muzical. Apoi, am descoperit în el un bărbat scund şi obosit, cu mers greoi, un anxios, hotărât însă să nu-şi arate lumii faţa sumbră şi să zâmbească tuturor încurajator.
Descoperirea s-a produs în următoarele împrejurări. La început a fost o scrisoare trimisă de poet - pe atunci proaspăt angajat la Editura Cartea Românească - pe adresa mea din Constanţa, unde împlineam neştiut de nimeni vârsta de douăzeci şi şase de ani (era în toamna lui 1973). în scrisoare, Florin Mugur, căruia nu-i fusesem prezentat niciodată, îmi propunea nici mai mult, nici mai puţin decât să scriu o carte despre literatura română contemporană şi să i-o încredinţez lui pentru publicare. De fapt, nu îmi propunea, ci mă ruga, respectuos, cu o eleganţă care părea să vină din altă lume. Scrisoarea am purtat-o la piept trei săptămâni, ca pe prima scrisoare de dragoste. Am trăit astfel iluzia îmbătătoare că, indiferent unde te afli, chiar şi la o revistă din pr
