Sub dictatura scorniceşteană existau ministere ale muncii, nu însă ale protecţiei ori ale solidarităţii sociale. Pe de o parte munca avea îndeosebi funcţia de a suscita vibrante angajamente, pe de alta, aşa cum releva strania sintagmă "oamenii muncii", oamenii nu se îndeletniceau cu munca, ci erau stăpîniţi de ea. Pe de o parte ei nu puteau aspira spre protecţia din partea unei puteri care nu pregeta să-i conducă, iar solidaritatea îşi pierdea orice rost într-o societate în care domnea unitatea de nezdruncinat a întregii naţiuni. Cea mai bună protecţie este conducerea, cea mai desăvîrşită solidaritate este unitatea monolitică. Întîia grijă a oricărui guvern nou este să se delimiteze de cel al cărui loc îl ia. Acestui mod de afirmare îi serveşte şi rectificarea onomasticii departamentale cu prilejul căreia fostul Minister al Muncii şi al Protecţiei Sociale devine Minister al Muncii şi Solidarităţii Sociale. Prezumtivul mesaj: mai bine solidari decît protejaţi. Într-adevăr, dacă stăm să ne gîndim, protecţia implica o relaţie de inegalitate: pe cînd protectorul acţiona distribuindu-şi parcimonios binefacerile, protejatul se mărginea să aştepte păstrînd o slabă licărire de speranţă. Dimpotrivă, termenul de solidaritate presupune o relaţie de egalitate şi de acţiune pozitivă reciprocă. Nu numai guvernul îşi manifestă sprijinul faţă de foştii protejaţi, dar şi aceştia îşi manifestă sprijinul faţă de respectivul guvern. Locul insatisfacţiilor, tensiunilor şi protestelor de odinioară îl ia buna învoire. Chemarea la reconciliere naţională lansată de proaspătul reinstalat la Cotroceni devine fapt. Rămîne de văzut dacă înlăturarea formală a relaţiei de protecţie determină şi înlăturarea reală a nevoii de protecţie. Iar purtătorii acestei nevoi, în număr de milioane, alcătuiesc enormul segment de populaţie pe care societatea tranziţiei nu şi-l poate integra. Modificarea s