Euforia perpetuă* ar fi trebuit să fie o carte despre suferinţă, după cum mărturiseşte Pascal Bruckner într-un interviu din Magazine littéraire, în vara anului trecut: "La început, am gîndit-o ca o carte asupra percepţiei suferinţei, în care urma să aprofundez perspectiva din La Tentation de l'innocence (n.n.: carte de eseuri apărută în 1995, care a primit Premiul Medicis). De ce oare societăţile noastre manifestă această alergie faţă de exprimarea publică sau privată a nefericirii, a bolii sau a morţii? În final, mi-am spus că de fapt noi nu putem suporta spectacolul oamenilor nefericiţi, deprimaţi sau bolnavi deoarece punem mai presus de orice o anumită idee despre fericire care este întru totul tiranică. Prin urmare, trebuie să luăm ca punct de plecare fericirea pentru a ajunge la problema suferinţei, şi nu să analizăm suferinţa în sine." Avatarurile fericirii şi ale suferinţei par a merge împreună, de-a lungul istoriei omenirii şi a istoriei discursurilor, după cum arată Bruckner. Creştinismul a alungat fericirea din lumea aceasta, a transformat-o într-o surpriză pe care ne-o rezervă lumea de dincolo. Viaţa înseamnă suferinţă. Cu cît suferinţa e mai mare, cu atît fericirea, fără chip, din Paradis, va fi mai mare. Iluminismul şi Revoluţia franceză au mutat definitiv fericirea pe pămînt şi în acelaşi timp au schimbat locaţia Paradisului. Fericirea a căpătat un nou nume: "dreptul la fericire". De aici şi pînă la "datoria de a fi fericit" nu a mai fost decît un pas. Iniţiativa trecerii de la "fericirea ca drept la fericirea ca imperativ" este atribuită de Pascal Bruckner filozofului Alain, care în Consideraţii asupra fericirii spune pentru prima dată: "este o datorie faţă de ceilalţi să fii fericit". La sfîrşitul secolului XX, fericirea a devenit deja un slogan publicitar. Săpunul care te face fericit e o cale de a te spăla de mizeria sufletului, de nefericire