interviu cu

Pascal BRUCKNER L-am întîlnit pe Pascal Bruckner pe 22 ianuarie, în bistroul Institutului Francez. Se afla în România pentru lansarea traducerii româneşti a ultimei sale cărţi, Euforia perpetuă. Mă aşteptam să stau de vorbă cu un moralist plin de morgă, cu privirea grea de înţelesuri, copleşit de toate problemele încă nerezolvate ale lumii. Mă aşteptam, de fapt, să mă întîlnesc cu o statuie gata fabricată. Pascal Bruckner este însă un filozof al lumii de astăzi, construit după chipul şi asemănarea ei, spectaculos, agreabil, disponibil, dar în acelaşi timp distanţat şi dotat cu o luciditate care nu te agresează în nici un fel. Prin ferestrele bistroului, România se arăta a fi foarte frumoasă. Era o combinaţie de fulguială subţire, ceaţă, case vechi, muzică franţuzească şi ţîrîit de telefon care suna intermitent. Am început discuţia despre fericire vorbind despre nefericire.

Spuneţi în cartea dumneavoastră: nefericirea nu este în ziua de astăzi numai nefericire. Ea este în plus eşecul fericirii. De ce este necesară această precizare? Societăţile occidentale au devalorizat nefericirea şi tot ce ţine de partea negativă a lucrurilor, tristeţea, boala, doliul. A fi nefericit înseamnă acum a fi de două ori nefericit. Înseamnă să-ţi suporţi nefericirea propriu-zisă şi să te confrunţi în acelaşi timp cu faptul că ceilalţi îţi văd nefericirea. Din clipa în care fericirea a devenit obligatorie, oamenii au ajuns să fie mult mai nefericiţi decît înainte, cînd existau ritualuri colective care îl ajutau pe cel bolnav sau pe cel care pierdea pe cineva apropiat să-şi suporte boala şi doliul. Acum, fiecare duce o luptă individuală cu nefericirea şi totodată se chinuie să le arate celorlalţi că este fericit. Poate că nu se întîmplă aşa în toate ţările din Europa şi mai ales în cele care nu au transformat încă fericirea într-un imperativ. Aţi analizat mai mu