Acum 11 ani, în iarnă, Securitate devenise primul cuvînt exportat, cu nonşalanţă, de limba română. Spre satisfacţia românilor - dintre care mulţi nu şi-au revenit încă de cînd radio a intrat, stupefiant de uşor, în limba Mioriţei -, crainicii tv englezi citeau, fără mofturi, aşa cum se scrie, iar cei francezi puneau un accent atît de fermecător pe ultimul e încît este efectiv păcat că Securitatéa - făcînd rimă cu Nivea şi pereche (!) cu Niceea - n-a rămas sub această formă. Curios fenomen: cu cît zbura cuvîntul mai sus şi mai departe, cu atît băieţii relativ tineri ce ţineau de instituţie s-au dat mai la fund; cu cît mai subtil cuvîntul penetra toate limbile de circulaţie, cu atît mai făţiş s-au infiltrat băieţii, acasă, în economie şi politică. Cred că în timp, atunci cînd misterele de azi se vor sparge în cioburi - multe de o banalitate întristătoare -, va ieşi la iveală că sugerarea constantă a omniprezenţei Securităţii a fost, de fapt, principala victorie a instituţiei. În strînsă legătură cu această supralicitare - la care practic fiecare dintre noi a fost complice -, după '90 au apărut victimele: puţine cele reale, multe cele închipuite - mai bine spus înmulţite, după sfîntul principiu al ilegaliştilor comunişti, puţini am fost, mulţi am rămas (vă asigur că nu numai comuniştii, dar şi icrele de crap - bătute cu ulei - spun ceva asemănător). În curînd, românii chiar vor avea posibilitatea să-şi vadă propriul dosar. Nu mă gîndesc aici la cazurile "grele" (personal, sînt convins că la dosare s-a umblat serios în ultimul deceniu, dar nu cedez lamentaţiei că toate urmele ar fi dispărut); nu mă refer nici la drama celor care - precum pacifisto-ecologisto-disidenta est-germană Vera Wollenberger - vor descoperi că au fost filaţi chiar de către tovarăşul de viaţă; mă gîndesc la dezamăgirea celor care vor descoperi că, pur şi simplu, nu au fost urmăriţi de nimeni