doar pentru cîţiva anacronici Scriu cu un creion care are la celălalt capăt un vîrf de pix cu pastă. E un creion-pix. Mă farmecă. Eu, de felul meu, sînt un creionar, dar ideea că prin capul cuiva a trecut viziunea unui creion care poate fi, la celălalt pol al lui, pix, mi se pare mirobolantă şi chiar valabilă. E ca şi cum ai avea la dispoziţie un instrument cu care să poţi întoarce soarta nu zic a unui om, ci a unor litere, - ceea ce nu-i puţin lucru... - printr-o simplă învîrtitură a degetelor. Căci una-i litera scrisă cu creionul, alta-i viaţa celei puse pe hîrtie cu pixul; cuvîntul scris cu creionul mi-l face intim, mai ales lipsit de solemnitate - de aspectul cel mai stingheritor, din punctul meu de vedere, pe care-l poate lua un lucru sau om sub ochii mei - îl pot şterge cînd vreau, e muritor, e perisabil, spre diferenţă de cel scrijelit cu stiloul care capătă, prin cerneală, o severitate inhibantă, iar cel bătut la maşină sau cules pe computer o morgă şi o statură şantajante; de aceea, creionarul care sînt are două pasiuni: guma şi ascuţitoarea. Fără de ele, se ştie, nu eşti creionar. Realistic vorbind însă, constat că pe absolut toate meridianele, ascuţitoarele sînt din ce în ce mai proaste, mai rele şi, deci, mai distrugătoare. Nu accept că de vină sînt creioanele. Creionul, oricîte dovezi contrarii posed, s-a născut, ca şi omul, bun, dar ascuţitoarea, precum societatea, l-a (co)rupt. Eu, unul, jur că în ultimii 25 de ani n-am mai întîlnit o ascuţitoare plăcută, sigură, pe care să te poţi bizui, din care vîrful să iasă la iveală, mîndru şi ferm, tot aşa cum n-am mai întîlnit o femeie dornică, înainte de orice, să te ocrotească. E, fireşte, un caz personal pe care nu mă opintesc să-l generalizez, eu avînd conştiinţa că un creionar nu poate vorbi în numele unor bătători de covoare sau la maşini de scris, oameni şi ei dotaţi cu drept la a se plînge poate