Într-o recentă discuţie purtată la BBC, am fost întrebat dacă primul deceniu post-comunist al României a fost o perioadă pierdută, un şir de oportunităţi ratate. Am răspuns atunci, şi reiau acum această poziţie, afirmînd că s-au irosit enorm de multe şanse din motive care ar merita discuţii numeroase şi bazate pe analize echilibrate. Pe de altă parte, nu se poate nega un fapt esenţial: există astăzi în România nu doar un sistem politic pluralist, evident cu imperfecţiuni şocante, dar şi o societate civilă autonomă, aptă să se situeze critic în raport cu iniţiativele puterii. Erorile, ezitările, chiar înfrîngerile acestei societăţi civile nu schimbă datul cardinal al existenţei ei reale. Statul terorist întemeiat pe primatul unei ideologii inflexibile, cu pretenţii mîntuitoare, a lăsat locul unui guvernămînt ce oscilează perpetuu între anemia voinţei politice şi excesul de autoritate. Ceea ce lipseşte încă, poate chiar mai mult decît în alte state din fosta lume comunistă, este un sistem coerent de control al funcţiei publice. Justiţia este timidă şi ineficientă, iar marile probleme legate de corupţie şi clientelism rămîn la fel de acute precum în urmă cu patru sau zece ani. Cinismul este endemic, opţiunile politice sînt fluide, iar partidele rămîn mai mult formaţiuni de interese personale decît grupări închegate şi previzibile în planul alianţelor şi ataşamentelor. Se migrează cu nonşalanţă de la un partid la altul, se fac promisuni bombastice, însă lipsesc examenele lucide legate de ce s-a realizat şi mai ales de ceea ce nu s-a realizat. Revoluţia din decembrie 1989 nu ne este mai clară astăzi, după patru ani de guvernare CDR, decît în noiembrie 1996. Fac parte dintre cei care în ultimul an a susţinut că nu trebuie căzut în defetism. Erorile guvernării Constantinescu, şi nu au fost puţine, nu înseamnă "decesul speranţei", ci doar sfîrşitul unor prea puţin mo