Am vorbit săptămîna trecută despre seminarul organizat la Cluj între 19 şi 20 ianuarie de către lect. dr. Ciprian Mihali şi echipa sa de la filosofie. Acesta a continuat luni 22 ianuarie cu o discuţie comună între filosofi şi arhitecţi despre "genius loci" şi, în genere, despre aproprierea fenomenologică a locurilor întru care trăim; aşadar a spaţiului cotidian. Cred că o scurtă consemnare a celor întîmplate poate fi interesantă pentru mai multă lume decît - nu-i vorbă, masiva! - noastră audienţă din sala 10 a Universităţii Babeş-Bolyai. În dezbatere, Cirpian Mihali a jucat rolul celui care prezintă "neutru" modul în care filosofia lui Heidegger a irigat discursul arhitectural şi, deopotrivă, comentariul despre "spaţiul cotidian". În schimb, eu mi-am propus să interpretez rolul de critic al acelui "genius loci" pe care, după Norberg Schulz şi Kenneth Frampton, l-am crezut însumi o vreme că fiind util nu numai în investigarea locurilor derelicte de după comunism, dar mai cu seamă în vindecarea acestora. În ceea ce priveşte ultima parte, m-am înşelat, se pare. A trebuit să ajustez acest concept pentru ca el să vorbească şi despre acele situri pe care autorul lor nu avea cum să le întrevadă atunci (1979) şi pe care, vai, nici acum, se pare, nu le înţelegem în întreaga lor grozăvie. Există, în zonele post-conflictuale şi post-totalitare, iar în România cu asupra de măsură - spirite rele ale locului. Le-am numit djinni, locuri toxice, care otrăvesc împrejurul lor. Există, de asemenea, locuri unde înfruntarea violentă dintre diferitele proiecte de rescriere a dus la muţenie. Le-am numit locuri intoxicate. Mi se pare că numai nuanţînd - şi, pe cale de consecinţă, slăbind - conceptul original de "genius loci" ne putem adresa mai bine echipaţi spre a înţelege toate aceste heterotopii post-comuniste. În ce priveşte facerea de locuri noi, a avea curajul să inventezi tu