praznic, dezlegare la neuroleptice Din tot cimitirul, el e singurul pe care vor să-l dezgroape. Motivele ar fi întemeiate: e important să ştim dacă e chiar el, cu ce era îmbrăcat, dacă fusese torturat, precum şi (dar asta nu mărturiseşte nimeni) cum mai arată Ceauşescu, acum, la 11 ani de la ultima apariţie pe micile ecrane. Estimările nu sînt foarte optimiste. Biochimia (o ştiinţă căreia el i-a creat, de altfel, toate condiţiile) ne îndeamnă să credem că tovarăşul Nicolae Ceauşescu este, în acest moment, cam descompus. Respectiv, mare parte din materialul biologic din care era constituit secretarul general s-a pierdut, în urma acţiunii bacteriilor anaerobe, ca şi a altor bacterii (de la oraşe şi sate). Din tovarăşul Ceauşescu au mai rămas (ne spune experienţa parastasului ortodox de 7 ani), cu certitudine, doar oasele. Şi chiar şi la ele e nevoie de măcar un ciclu de spălare manuală cu unul dintre detergenţii recomandaţi de Asociaţia Română a Moaştelor. Dar, de ce nu? Au fost sfinţi şi mai răi în istoria noastră. Nu vreau să repet ce spun istoricii cinstiţi despre Ştefan cel Mare. Ori despre marele strateg-manager-mîntuitor Antonescu (căutat acum pentru clonare de către cel puţin o formaţiune politică). Între aceşti cetăţeni, Ceauşescu e bun să-l pui la rană. Numai că e nevoie de un cadru mai organizat. În primul rînd, e clar că, după deshumare, moaştele nu mai pot fi ţinute la capela din Ghencea. Locul e strîmt, iar mulţimea de nebuni i-ar descuraja pe credincioşii veritabili, cei care, din timiditate, îi aprind lumînări doar în gînd, în pauza de masă care începe cu o ţuică pe la 10 şi se termină undeva aproape de ora de plecat acasă. E nevoie de un sediu adecvat, în care cultul creştin să se îngemăneze armonios cu materialismul dialectic în care răposatului i-a plăcut să-şi trăiască viaţa. Cu ceva vitralii noi şi un altar prelungit peste drum, în fostul sed