În primăvara sticloasă a lui 1985, sătul de aşteptări, am semnat recepţia apartamentului în care stau şi azi. Era mic, îmi părea mare. Era incomplet, se furase din el ca la o privatizare MEBO. Tavanul era înclinat, de parcă betoniştii l-ar fi studiat pe Chagall. Instalaţiile funcţionau după reguli stochastice, cînd treceai pe lîngă prize, din pereţi ţîşneau scîntei, de parcă un Manole modern ar fi zidit acolo vreun sudor pidosnic. Cu vremea, ne-am obişnuit. Blocul a trepidat luni întregi, pînă cînd fiecare şi-a pus parchet sau şi-a montat faianţă ("pentru export") şi gresia (bulgărească). Pe scări te loveai de indivizi sumbri, care aburcau dulapuri şi dulapi, scînduri şi găleţi cu nisip. În timp i-am preluat pe meseriaşi, unii de la alţii, şi ne-am făcut treaba. Apoi ne-am odihnit. A venit toamna cu infiltraţii la subsol şi iarna cu scurgeri prin tavan. Apoi din nou primăvara, cu flori şi calorifere sparte, părţi din eterna succesiune a lumii, în care omul nu e nimic în faţa destinului şi elementelor. Şi elemenţilor. Ni s-a spus că e responsabilitatea noastră să instalăm un gărduleţ care să separe spaţiul verde de carosabil. Un gărduleţ banal din fier-beton, înalt de-o şchioapă. "Să nu vină cerşetorii şi cîinii". (Aiurea.) Un vecin a făcut rost "pe moca" de elementele gardului, adică de segmentele independente care prin sudură urmau să constituie această operă comunitară. Dar cum să procedăm? Să înfigem mai întîi fiecare element în pămînt, "la poziţie", şi apoi să-i sudăm? Sau să-i sudăm pe toţi între ei, deoparte, şi, după aceea, să batem în pămînt toată structura, lungă de vreo şase metri? Era o variantă a celebrei dispute dintre Gottfried Leibniz şi Jacques Bernoulli. Eu am optat pentru prima variantă, susţinut şi de sudorul angajat. (Altminteri, era proprietarul casei ce fusese dărîmată pentru a face loc blocului nostru.) Eram singurul inginer, lucrasem pe