Testamentul de Argint este singurul casino din Reno construit de cinci ani încoace, de cînd m-am înzăpezit eu acolo ultima dată. Casele de amanet, hotelurile ieftine şi capelele pentru nunţi şi divorţuri au rămas, în rest, aceleaşi. Tot aşa şi boschetarii, care încă mai au pe ei hainele pe care le purtau cînd au rămas lefteri. Prin casele de amanet, indivizi de prin anii şaptezeci caută, la capătul unei nopţi norocoase, lanţuri de aur, probabil aceleaşi pe care le-au lăsat gaj la vremea lor. Imensul clown de neon de pe Virgina Street poate fi văzut de hăt, din California, unde e beznă, din cauza crizei de energie. Clownul stă acolo, rîzînd cu un hohot nebun de kilowaţi, în timp ce bieţii californieni îşi iau cina la lumina farurilor de la maşini. Înainte ca penuria de energie să-i fi prins pe "californicators" cu pantalonii în vine, statele din jur erau strivite de Statul Aurului. Acum, Reno îi flutură în aer un imens deget de neon. Şi munţii arată la fel. Acum cinci ani, avalanşe de zăpadă s-au repezit, tunînd, în jos pe pantele Sierrei. Timp de trei zile, nici un avion n-a părăsit aeroportul. Pumele dădeau tîrcoale prin parcarea hotelului. Coborîseră odată cu zăpezile, pe urmele căprioarelor rătăcite. Rătăciţi eram şi noi, biete suflete naufragiate, şi duse ne erau şi paralele. Formasem o înduioşătoare comunitate de perdanţi. Ne-am împărţit cenţii pe care-i mai aveam, ne-am luat cafele şi ceaiuri şi ne-am spus poveşti. Pumele ne priveau prin geam. Căprioarele erau printre noi, fără nici un chior, dar în siguranţă. De această dată n-a nins decît un piculeţ, niscai vîrtejuri de fulgi mari şi graşi, apoi totul s-a topit şi nimeni nu şi-a făcut griji pentru cursele aeriene. "Dacă văd Hiltonul, decolează", mi-a zis un taximetrist. Nu-şi aducea aminte ca, în ultimii zece ani, Hiltonul să fi fost prins sub nămeţi. Habar n-avea de pume. Nu auzise în viaţa lui de a