Prea multă participare politică Un fel de fantomă bîntuie viaţa noastră intelectuală de după 1989: cea a culturii politice. În general termenul desemnează în România ceea ce unii cred că alţii nu au dar ei da, în ciuda eforturilor făcute pentru explicarea conceptului de mai mulţi analişti, a traducerii cărţii seminale a lui Gabriel Almond şi Sidney Verba Cultura civică, şi aşa mai departe. Acesta e, ca să zic aşa, primul nivel fantomatic. Al doilea ţine de calitatea culturii politice: se presupune că există culturi politice mai bune ca altele, cele civice, cum ar veni, şi că esenţa civismului constă în participare . Haideţi să facem un scurt exerciţiu de istorie contrafactuală, pentru a verifica această idee: să presupunem că muncitorii de la Roman SA Braşov nu ar fi ocupat DN1 în urma deciziei guvernului Ciorbea de a închide fabrica pentru datorii, că Solidaritatea Universitară nu l-ar fi produs pe candidatul Emil Constantinescu în 1992 şi nu ar fi contribuit esenţial la inventarea candidatului Isărescu în anul 2000; că Mircea Ionescu Quintus şi Ion Diaconescu s-ar fi retras în 1992, că acei 27% dintre români frustraţi de tranziţie care l-au votat pe Corneliu Vadim Tudor ar fi preferat să protesteze stînd acasă în ziua votului. Mai probabil că guvernul Ciorbea ar fi reuşit să dea rău-platnicilor din economie semnalul care nici pînă azi n-a mai ajuns, închizînd Roman SA, că nişte lideri mai performanţi ar fi ajuns în prim plan, că un candidat de centru dreapta ar fi ajuns în turul doi al prezidenţialelor în locul lui Vadim, că Vadim nici n-ar mai fi existat! Nu putem fi siguri, fireşte, dar esenţialul este că participarea politică - toate acestea fiind forme ale ei - nu conduce neapărat la lucruri bune, că societatea are nevoie de un just echilibru între cine intervine şi cine acceptă intervenţia altora. Conceptul clasic de cultură civică se referă la o combin