Nu demult, l-am beştelit în paginile acestei reviste pe simplul cetăţean român: cam leneş, cam văicăreţ, aşteaptă totul de la stat deşi nu e dispus să dea nimic în schimb. El face obiectul îngrijorării pe care ne-o exprimăm în seminare noi, cei din societatea civilă. Cred că a venit vremea să aruncăm o privire critică în oglindă şi noi, intelectualii, această categorie est-europeană modelată pe idei radicale franceze şi tipare sociale caracteristice Rusiei pre-revoluţionare. Pentru că eşecul guvernărilor 1996-2000, atît cît a fost, se datorează şi neprofesionalismului societăţii civile. Chiar noţiunile trădează o viziune despre stat mai potrivită în Imperiul Ţarist decît într-o democraţie modernă: clasa politică de o parte, intelectualii de cealaltă, avînd misiunea sacră să critice guvernul. Şi nu neapărat profesional, argumentat sau propunînd soluţii muncite cu aplicaţiune săptămîni în şir. Sînt suficiente aplombul, harul şi întorsăturile dibace de limbă, spre deliciul galeriei de intelectuali aspiranţi. Or, aici apar problemele. În lumea de azi societatea civilă e mai curînd un rezervor de expertiză alternativă (şi cadre) pentru sectorul public. Asta e clar în Occidentul pe care îl emulăm, iar exemple domestice avem şi noi. Dacă-i aşa, atunci ea nu mai poate rămîne doar un Gică-contra amorf, populat cu personaje care se pricep la nimic şi la toate. După cum s-a văzut în anii din urmă, nu se poate guverna doar cu vorbărie de cenaclu, bunăvoinţă şi loialitate (ultimele două în cantităţi limitate şi ele). Iar a acuza clasa politică de toate relele este, cel puţin în parte, un exerciţiu schizofrenic: mulţi intelectuali-comentatori s-au aflat la un moment dat în preajma sau în interiorul puterii, cu rezultate modeste. E drept că vechile reţele securiste au sabotat, dar le-a dat şi societatea civilă o mînă de ajutor prin incompetenţă. Ne plîngem adesea că public