Se dovedeşte, iarăşi, că nimic nu risipeşte un politician diletant mai repede decît susţinerea populară care i-a permis să-şi atingă obiectivele. Ales în urmă cu 20 de luni, cel mai decorat militar din Israel, Barak, liderul Partidului Muncii, a elaborat în timpul guvernării sale atîtea tactici şi strategii contradictorii, încît a fost nevoit în cele din urmă să accepte alegerile anticipate, pierdute dinainte. Pe plan intern, s-a aliat temporar cu adversarii, aceştia, fireşte, l-au trădat şi i-a pierdut pe aliaţii săi tradiţionali, care s-au considerat trădaţi. În principala problemă a mandatului său, cea a păcii cu palestinienii, a fost rînd pe rînd intransigent şi concesiv, arogant şi prietenos, nimic nu a rămas definitiv, nici ce a acceptat, nici ce a refuzat, şi totul se năruie prin victoria lui Sharon. Logica tratativelor presupunea că după un şir de concesii reciproce, între foştii combatanţi se va instala încrederea, ei vor deveni, dacă nu prieteni, măcar parteneri; din această poziţie ei vor putea accepta prevederile unui tratat final, a cărui inevitabilă imperfecţiune n-ar putea fi compensată decît de rutina traiului în comun, iar logica vieţii va impune aranjamente imposibil de codificat într-un document internaţional. La sfîrşitul lui septembrie, Sharon, politician cunoscut pentru atitudinea sa brutală faţă de palestinieni, pe timpul cînd era general, a vizitat (cu aprobarea lui Barak) ceea ce evreii numesc Muntele Templului, iar arabii Esplanada Moscheelor, loc din Ierusalim considerat sacru de ambele religii. Tratativele în legătură cu suveranitatea asupra acestui spaţiu ar trebui să-i stabilească întîi un nume acceptat de ambele părţi. A fost semnalul pentru declanşarea luptelor de stradă, dar oricum Barak pierduse şi majoritatea parlamentară, şi sprijinul popular: avea de făcut faţă importantelor manifestaţii de protest faţă de concesiile făc