Afirmat in acelasi timp cu noua generatie de ginditori francezi ai anilor ’80, Pascal Bruckner se remarca prin originalitatea stilului sau liber si prin verva cu care mineaza instantaneu orice tabu, ca si decenta intrinseca notiunii de „orizont de asteptare“ (retrag: cititorul contemporan stie de ce). Previzibil dar seducator in continuare dupa ce i-ai
citit prima carte, scriitorul francez este un ludic rasfatat pentru care fictiunea nu este decit o realitate decorsetata pina la monstruozitatea ultimelor posibilitati. Dar niciodata ultimele posibilitati nu convoaca elemente utopice care sa desemneze spatiul unei evadari: nu, ultimele posibilitati sint o prelungire ad absurdum a legitatilor sociale, a principiilor comune ale reprezentarii.
Deoarece ordinul realului nu mai depinde de rational, literatura contemporana se afla in fata unei provocari epocale: crearea unor universuri referentiale si medierea reprezentarilor printr-un limbaj care nu mai are nici datoria de a fi „o oglinda de-a lungul unui drum“ (Saint Réal, citat de Stendhal), dar nici impulsul de a deveni o oglinda nostalgica a unor esente – bune sau rele – ideale.
Dupa un incendiar eseu scris impreuna cu Alain Finkelkraut (Le Nouvel désordre amoureux, 1977), in care autorii provoaca limbajul la obscenitate (o mimeaza, deci), il incarca de libidou, o sfidare de proportii este adusa prejudecatilor despre realitate in romanul L’Enfant divin, 1992. O sfidare si la adresa literaturii care incearca sa cautioneze si sa protejeze cu disperare propriile „dispozitive de inradacinare“ (Guy Scarpetta). Aceasta reactie defensiva, in epoca in care concurenta reprezentarilor individuale despre realitate nu mai este amenintata, si-a pierdut orice sens.
Similitudinea dintre absurdul propus de Bruckner si acela al lui Éric Chevillard nu poate decit sa surprinda: daca la ultimul o mama
