Lumea fictiunii ca o lume acvatica, cercetata de un scafandru, scriitorul… Cred ca este una dintre cele mai tulburatoare imagini din literatura romana, de la origini pina in prezent. „…in fata paginii, totdeauna tot la suprafata te afli. Respiri. Esti in aer. Intre tine si el sint distorsiuni, neintelegeri, carente grave de comunicare. Ceea ce lui i se pare a fi o catastrofa, pentru tine poate fi doar o umbra rosie in apa. Ce frumos, spui tu, de parca soarele ar rasari din adincuri! El insa stie ca-n preajma se misca rechinul si ca tocmai a atacat o faptura cu singe cald.“ Una e sa te afli in fata paginii si alta e sa intri in ea, personajele sa se transforme in persoane reale. Singele pare un apus de soare frumos daca pastrezi distanta intre tine si pagina. Daca te „scufunzi“, daca te „activezi“, trebuie sa investighezi adincurile cu o mare precautie.
Detectivismul dintr-un roman precum Les Gommes s-a transformat, la Nedelciu, in investigatie. Naratorul si personajele nedelciene se afla tot timpul intr-o stare super-vitala, super-lucida – fiecare milimetru de realitate este inspectat cu atentie. Si ei nu cauta niciodata in van, nu fac nici un gest gratuit. Jocul favorit al meteorologului din Tratament fabulatoriu este transformarea imaginilor in cuvinte – orice se perinda prin fata lui devine fraza, se sintacticizeaza. Oglinda plimbata de-a lungul drumului devine o masinarie lingvistica de scufundare in realitate, un batiscaf lingvistic.
In romanele acestui autor investigatia este constanta absoluta.
In Zmeura de cimpie, Zare Popescu isi cauta tatal, in Tratament fabulatoriu naratorul meteorolog incearca sa dezlege misterul unui tinut enigmatic, in Femeia in rosu naratorii sint pe urmele amantei a lui Dillinger, timisoreanca de origine, in Zodia scafandrului personajele lucreaza intr-un institut in care se recupereaza trecutul inexistent a
