Cind e vorba sa scrii despre carti a caror substanta (duh) e de natura religioasa, e foarte mare riscul de a cadea in fundamentalisme, imagini kitsch, sentimentalisme sau, din contra, detractari ieftine, respingeri neconditionate; cu atit mai mult in cazul literaturii memorialistice (ori sfera mai larga numita „de frontiera“, ori non-fictionala ori cum doriti dumneavoastra).

Dupa 1990 „confesivul“ a stirnit, in mod firesc, interesul cititorilor. O aparitie speciala (Editura Dacia, 1991) a fost N. Steinhardt. In Colectia „Memorii/jurnale/convorbiri“ a Editurii Humanitas s-au tiparit acum si aceste „scrisori catre Virgil Ierunca“. Din „lagarul comunist“, la citiva ani dupa Gherla si Aiud, in timp ce redacteaza Jurnalul fericirii, Nicu Steinhardt le scrie prietenilor din lumea libera despre cartile pe care le citeste, despre starea sanatatii sale, despre filme si spectacole, despre monahism si bucuriile crestinarii. Surprinde, indeosebi pentru firile carteziene, mai mefiente fata de miracolul credintei, gindul cu adevarat liber trimis In stolzer Freundschaft – cum zice monahul – destinatarilor de la Paris. Se pare ca „solutia (mistica) a credintei“ despre care vorbeste in Jurnal – notele Monicai Manu coreleaza inspirat corespondenta cu textul memorialistic – functioneaza: n-avem decit sa-l credem pe autor pe cuvint. In noua dimensiune, in spatiul libertatii create se infiltreaza si se rasfata fictionalul. „Ovreiul asimilat“ – cum isi spune – si botezat in timpul „anilor de provincie“ – sintagma lui pentru perioada detentiei – traieste „intre viata si carti“. Comenteaza reviste culturale si carti, fie trimise de Virgil Ierunca, fie aparute in tara; nume: Mircea Eliade (Ierunca ii trimisese Histoire des idées...), Albérès, E. Cioran, Eugène Ionesco (caruia i se transmit mereu salutari, precum si lui Marie-France), Martin Buber (Je et Tu), I.L. Caragiale, Evdokimov,