Despre proza lui Mircea Nedelciu s-a scris mult in ultimii douazeci de ani si din perspective dintre cele mai diferite. Proza acestui autor pare astazi pentru multa lume (inclusiv pentru autorii de manuale scolare) un teritoriu destul de precis cartografiat, care nu mai poate oferi mari surprize nici tematice, nici tehnice. De spus imediat ca interesul pe care Mircea Nedelciu l-a stirnit in ochii criticii a fost motivat in primul rind de modul sau intim de a-si articula si compune discursul, cu alte cuvinte, de tehnicile sale narative, cuceritoare prin noutate, autenticitate si firescul utilizarii lor in cele mai neasteptate contexte. Astazi inca, atunci cind spui „Mircea Nedelciu“ spui „inginerie textuala“, „transmisiune directa“ etc. Acestea nu sint fireste niste clisee sau niste prejudecati critice instituite de trecerea timpului, ci adevaruri ale scrisului lui Mircea Nedelciu, mai mult sau mai putin bine intelese de cei care le-au identificat si comentat. Nu e in intentia mea sa ma opresc inca o data asupra lor. Problemele naratologice ale scrisului lui Mircea Nedelciu au fost luate de mult in discutie. Insa de multe ori ele au fost tratate impropriu – ca aspecte in sine, prin izolarea lor de subiecte, situatii, personaje si continuturi – si asta pentru ca la noi experimentul in proza pare inca un fenomen extravagant, exterior creatiei ca atare, de valoare indoielnica, trezind suspiciunea, cind nu de-a dreptul etichetarile peiorative.

Pornind de la aceste rapide constatari, vreau insa sa fac citeva observatii in legatura cu cartea postuma a lui Mircea Nedelciu, Zodia scafandrului, despre care sint convins ca se va mai vorbi, si pro si contra. Pentru unii critici, precum Alex. Stefanescu, (vezi o cronica recenta din Romania literara) cartea a provocat deja dezamagire si comentarii rau voitoare, prin reducerea ei la derizoriul biografic si viziunea ter