Am citit destul de multe articole despre generatia optzeci, acum, ca se afla in jurul virstei de o jumatate de secol, si opinii, unele derogatoare, cum ca acum ar fi ea, generatia, establishment-ul impotriva caruia era pe vremea cind umbla in blugi si tirise poezia in strada.
Pe vremuri se vorbea si se scria (mult si urit), in Anglia si nu numai, despre cei mai rai dintre toti pletosii, despre cea mai anti-establishment trupa din Marea Britanie cum ca ar fi fost marele dusman al societatii engleze care, in principiu, se simtea bine, conservatoare cum era. Dar si destul de toleranta si, cu incetinitorul, receptiva la schimbarile inevitabile pe care noile generatii, cu noile lor conceptii, le atrageau.
Ca mai toti tinerii din anii ’60, Pietrele care se rostogolesc aveau si ele nemultumirile lor: financiare, lipsa unor libertati in societatea lor, conservatorismul extrem (pentru ca numai privind in retrospectiva poti vedea schimbarile majore care au avut loc in anii aceia in tara lor, prea lent cind ai douazeci de ani) si poate altele.
Acest grup, preferatul meu dintotdeauna, Rolling Stones, ai carui membri depasesc generatia ’80 cam cu un deceniu, plus minus citiva ani, continua sa produca multa muzica de foarte buna calitate si sa concerteze.
In ciuda faptului ca ei au intrat de mult intr-una din clasele pe care le atacau in cintecele lor. Am adaugat foarte nu pentru ca sint fan de aproape 40 de ani, ci, de fapt, am citat opiniile criticilor din revistele britanice si americane de muzica. Un concert impromptu la Toronto cu ocazia inceperii turneului Voodoo Lounge in 1994 sau ’95 i-a determinat pe tinerii si mai putin tinerii care au umplut la refuz sala unui club modest ca marime (intrucit Stones-ii de mult cinta numai pe stadioane pentru a satisface cererile de bilete) sa declare sau, mai bine zis, sa confirme formula care a devenit de
