Camille Laurens, autoare a mai multor romane (Index, 1991, Romance, 1992, Les Travaux d'Hercule, 1994, Philippe, 1995, L'Avenir, 1998, Quelques-uns, 1999, Dans ces bras-là, 2000) apărute, cum se vede, aproape anual de-a lungul ultimului deceniu al mileniului care tocmai s-a încheiat, obţine pentru ultimul dintre ele Premiul Femina. Acest premiu şi nu altul, în parte - ni se pare - datorită substanţei romanului pe care-l prezentăm.

Obiectul şi subiectul cărţii, structurarea şi desfăşurarea scrierii lui sînt dezvăluite chiar de autoare într-un soi de avertisment: "O să fie o carte despre bărbaţi [...] despre toţi bărbaţii unei femei, de la primul la ultimul - tată, bunic, fiu, frate, prieten, amant, soţ, patron, coleg -, în ordinea sau dezordinea apariţiei lor în viaţa ei, în această mişcare misterioasă de prezenţă şi de uitare care îi face să se schimbe în ochii ei, plecînd, revenind, rămînînd, devenind".

Pentru a "mima" acest joc de du-te-vino în care se ţes şi se destramă legăturile personajului feminin al romanului - ficţiune, nu autobiografie - alcătuirea lui este discontinuă, "cu intrări şi ieşiri ca la teatru", cu reveniri mai mult sau mai puţin numeroase, sau cu simple şi accidentale "apariţii", aşa cum se întîmplă în viaţă sau în amintire.

Aşadar, autoarea distribuie în dezordine, diferenţiat şi disproporţionat rolurile: tatăl beneficiază de paisprezece secvenţe-flash de cîte două-trei pagini, soţul de douăsprezece capitole, amantul de trei, profesorul de patru, editorul de trei. Nu lipsesc bunicul, unchiul, fratele, fiul, ginecologul, psihiatrul, cititorul, corespondentul, necunoscutul, trecătorul, călătorul - acestora revenindu-le, în general, doar cîte o singură secvenţă. Ritmarea acestei discontinuităţi se realizează printr-un leit-motiv intitulat Singură cu el, reluat în treizeci de inserţii, fără patetism şi fără nostalgie, ci