De ani de zile, biserica ortodoxă se află în fruntea preferinţelor românilor. Şi tot de ani de zile mă mir de acest succes. în mintea mea, Biserica, indiferent de rit, echivalează cu blândeţea, toleranţa, înţelepciunea, grija pentru cel slab. Or, ce văd eu la prea-ortodoxul popor român nu seamănă deloc, dar absolut deloc, cu această imagine. La noi, idealuri comportamentale au devenit haiducii politici precum "Luceafărul huilei" ori demagogii care asmut la asasinat (nu-i mai dau numele, aşa cum am promis!) şi nicidecum seraficele figuri pictate pe murii cochetelor bisericuţe vlaho-moldo-ardelene. în România, iubirea faţă de aproapele ia tot mai mult forma securii cu care-i despici ţeasta, a chibritului cu care-i incendiezi casa ori a bestialităţii cu care-i violezi nevasta sau fiica.
La o cercetare mai atentă, observi că BOR este, în fond, doar un concentrat al aspiraţiilor poporului însuşi. Am auzit de atâtea ori despre călugări ce purtau microfoane sub sutană şi de episcopi pe umerii cărora ruginiseră stelele securităţii încât trebuie să fii tare naiv să mai acorzi vreun credit acestei organizaţii cvasi-militare. De altfel, activitatea ei vizează prea frecvent manipularea populaţiei în scopuri nu tocmai creştineşti. Ştiam câte ceva despre felul în care securitatea lui Ceauşescu se folosea de înalte feţe bisericeşti pentru a influenţa exilul românesc. Ştiam de infiltrările - ce supravieţuiesc şi astăzi - serviciilor secrete în lumea credinţei. Şi mai ştiam că acolo unde "jurământul de ascultare" e mai puternic decât bunul simţ şi decât raţiunea, mai devreme sau mai târziu putregaiul va corupe totul.
Mai ştiam, de asemenea, că în numele credinţei se petrec multe abuzuri şi se cultivă un medievalism strident. Am văzut, în primăvara anului trecut, la Schitul Darvari, o scenă care, pentru mine, concentrează moravurile întru totul lumeşti ale unor ier
