Peisajele sălbatice, neatinse de mâna omului, şi-au dobândit cu adevărat valoarea simbolică în romantism: cele două tipuri dominante fiind natura montană ("creierii munţilor") şi parcul baroc căzut în paragină. Mai ales acest din urmă topos a făcut obiectul unei controverse dezvoltate, cu noi şi noi aspecte, din cea de-a doua parte a secolului al XVIII-lea şi până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, culminând în romantismul german (nelăsând neatinsă, cum voi încerca să arăt, nici literatura română). Semn al ordinii universului, ca şi al vieţii intelectuale, politice, sociale, "filosofia" grădinăritului preocupa atât de mult clasele educate, încât Chesterfield a folosit pentru ea termenul de furor hortensis. Grădina în "stil francez" a preluat ideea designului axial din Renaşterea italiană, devenind exemplu al raţionalităţii dominante în "epoca disciplinei". Simetria, echilibrul desăvârşit, erau considerate reflectarea, la scară mică, a armoniei universale - semn al bunătăţii divine. Contemplarea lor sporea virtuţile privitorului.

încă în 1681, în Teoria despre Pământ, Thomas Burnet descria contrastul dintre universul de azi şi cel dinaintea potopului, judecând cosmosul după principiile grădinii ordonate, constatând dominanţa dezordinii - deşi "n-ar fi costat cu nimic mai mult ca lucrurile să fi fost făcute într-o ordine mai bună". Dizarmonia prezentă, conchide Burnet, se datorează supărării Domnului faţă de neascultarea omului. În acord cu ontologia timpului, el nu concepea dezordinea decât ca pe un stadiu trecător, spre deosebire de Francis Bacon, care în The Advancement of Learning numea printre erorile omului faptul că, având el însuşi o substanţă egală şi uniformă, vede în natură "o mai mare egalitate şi uniformitate decât este ea într-adevăr." De altfel, Teoria despre Pământ, foarte citită în epocă, a stârnit numeroase obiecţii din partea celor ce c