Pentru evoluţia unui scriitor este esenţial să întîlnească oameni care să creadă în el. În lumea noastră sînt foarte puţini cei care au pasiunea, răbdarea şi priceperea de a descoperi şi modela roca aceea informă în care intuiesc, prin nu ştiu ce instinct genial, forma viitoare. În lumea noastră "maeştrii" sînt grăbiţi, prea preocupaţi de propria lor desăvîrşire - nimic mai normal, mai necesar pentru un creator care se respectă! - şi nu reuşesc niciodată să vadă în încercările poetului tînăr poezia care se pregăteşte; poezia care îi continuă şi, în ultimă instanţă, îi confirmă. Miron Radu Paraschivescu a fost altfel. Cum să-mi explic imensa lui generozitate, imensa lui disponibilitate pentru ceea ce era nou, pentru ceea ce abia începea. Poate tocmai fiindcă credea prea puţin în ceea ce făcea el, credea mai mult în noi, cei tineri pe atunci. În palmaresul lui de descoperitor de talente se numără nume care i-au răsplătit pe deplin încrederea, mă gîndesc la un Marin Preda, la un Geo Dumitrescu. În a doua jumătate a anilor '60 i se dusese zvonul că orice începător într-ale poeziei îi poate trimite manuscrise la Văleni. De fapt aşa s-a născut cenaclul oniricilor. Noi cei care ne-am întîlnit atunci, în mod fortuit, în acest grup am fost mutaţi pe tabla de şah a poeziei de mîna lui M.R.P. Nu puteam la început să-mi dau seama dacă aveam ceva în comun cu poezia lui Dimov, Ivănceanu, Mazilescu, Turcea sau G. Almosnino. Îmi făcea impresia că fiecare cînta pe limba lui, după cum îl tăia capul, numai el, cu urechea lui genială, a descoperit acel sunet fin, inconfundabil, care ne unea. Ne întîlneam ori de cîte ori aveam drum pe bulevard, în apartamentul lui din blocul Aro unde, printre micile cancanuri din lumea literară, discutam despre avangardă, despre suprarealism, despre dicteu pe care îl practicam cu ardoarea celui care pătrunde într-un spaţiu interior numai de el ştiu