Pe 3 februarie, Ştefan Iordache a împlinit 60 de ani. Vă vine să credeţi? Dacă parcurgeţi lista rolurilor, da. Dacă mergeţi la teatru şi-l vedeţi în Barrymore sau în O scrisoare pierdută în Caţavencu, nu. Forţa şi şarmul extraordinare ale acestui mare artist, darul de a trece rampa şi a ţi se cuibări în suflet, de a simţi fizic că-l porţi cu tine, toate acestea se manifestă din plin şi plenar. Inteligenţa scenică a funcţionat ca o balanţă, astfel încît rolurile sale să stea într-un echilibru perfect. Şi asta, zeci de ani, într-o lume care macină, care produce venin. Care istoveşte. Ştefan Iordache a avut însă şansa să parcurgă şi un timp în care generozitatea se manifesta încă, printre artişti, ca şi respectul. A mai avut o şansă: Horia Lovinescu, pe care l-a întîlnit la începutul drumului. Într-un fel, Lovinescu i-a gîndit traseul, i-a construit succesiunea rolurilor, provocîndu-i talentul. Vigoarea şi prospeţimea îşi lăsau amprenta clară într-o interpretare sau alta. Cînta, dansa, avea acea prezenţă specială într-un music-hall (Bună seara, domnule Wilde, de exemplu) sau o candoare fără margini în Rică Venturiano, dublată mai întîi de agresivitatea timidului şi pe urmă de disperarea vinovatului. Dintr-un motiv sau altul, Ştefan Iordache pleacă de la "Nottara" şi se stabileşte la Teatrul Mic. Un alt om, cu alt tip "de nas", îmbrăţişează speranţa ce devenise certitudine, în special cu Hamlet-ul lui Cernescu şi începe să-i construiască statutul de vedetă. Dinu Săraru a mizat pe aura pe care o vedea formîndu-se în jurul numelui lui Iordache. Şi a cîştigat. Şi teatrul românesc. Cine poate uita cozile interminabile de pe strada Constantin Mille, pînă în Calea Victoriei, pentru a reuşi să se cumpere un bilet la Maestrul şi Margareta Cătălinei Buzoianu sau la Richard al III-lea făcut cu Silviu Purcărete? Ştefan Iordache era fascinant. În felul cum fraza, cum păşea, cu