Giuseppe Verdi înceta din viaţă la Milano, la ora 3 dimineaţa, în ziua de 27 ianuarie 1901, după o săptămână în care Italia încremenise în aşteptarea sfârşitului iminent al marelui ei Om. Dincolo de Canalul Mânecii, la Osborne, în insula Wight murea tot pe atunci Victoria, suverana Angliei, a Irlandei şi împărăteasa Indiilor. Pentru italieni (şi nu numai), finalul "erei Victoriene" - cu toată încrengătura ei de semnificaţii - era un eveniment previzibil, oricum şters de vuetul mulţimii îndoliate adunate în capitala Lombardiei. Stare de şoc provocată de pierderea unui Compozitor! De necrezut ni se pare, astăzi, când politicul fierbe toate minţile. E adevărat, Verdi izbutise în jumătate de secol de carieră să depăşească, în viaţă fiind, statutul lui de "star": devenise un mit. E adevărat că în Italia secolului 19 opera se consuma cu apetitul cu care, astăzi, un public extins frecventează cinematograful sau... fotbalul. Cine nu mă crede poate consulta un martor, încântător în elocinţă sensibilă şi ironică: Stendhal.

Proiecte mondiale, extraordinare, au fost puse în lucru şi realizate pe măsura popularităţii cu care maestrul Giuseppe continuă a fi şi un star modern. De la New York la Tokio şi fireşte în toată Europa, Centenarul agită staff-ul teatrelor lirice, pe generalii marilor sau micilor orchestre, vocile excepţionale care pot fi numite - pe alese - "voci verdiene". Se cheltuiesc şi se câştigă enorm de mulţi bani. E important. Fără ei nimic nu este. De aceea, merită evocată realitatea că fidelii lui Verdi din România au avut cum să simtă că fac parte dintr-o lume care are timp şi resurse pentru o asemenea celebrare. Din păcate, Opera Română nu a putut intra în acest circuit unde defilează elitele. Principala manifestare interesantă, care a avut ţinuta unui mare spectacol, emoţional şi profesionist, s-a petrecut (la Bucureşti) în 26 ianuarie în stagiunea