Oprindu-ne la titlul cărţii lui Mihai Stoian, Oameni uitaţi: destine fracturate 1944-1989, am putea crede că este vorba în ea de reabilitarea unor personalităţi căzute sub incidenţa unor vremuri sau evenimente nefaste. Ceea ce este doar pe jumătate adevărat, căci cine citeşte cele şase texte îşi dă seama că personajele, perfect anonime, sunt nucleele unor reportaje/ anchete de sertar, republicate acum in extenso. Interesul acestora poate fi unul polemic faţă de senzaţionalul cu orice preţ, păgân şi imund, ce vinde o seamă de ziare de azi, dar şi unul de estetică: supralicitarea realului, autenticitatea procedurilor unui jurnalism profesionist concurează cu succes ficţiunea literară.
Cine plonjează fără prejudecăţi în aceste dosare de existenţă are nu numai revelaţia unei colecţii de suflete tari, ci şi a fidelităţii lui Mihai Stoian faţă de o anume şi nedesminţită marcă stilistică: cea a scriitorului/ investigator ce intervine în destinul personajelor, discret, ataşant, din altruism sau doar din curiozitate profesională, modificând benefic traiectoria sau retrăgându-se când deznodământul implacabil o cere. Un model am zice de comportament comunitar, complet opus terorismului unor paparazzi de duzină ce nu pregetă să-şi hăituiască victimele, spre a apuca "exclusivitatea" unor subiecte, pe cât de respingătoare, pe atât de ieftine.
Textele excelează printr-un inimitabil scrupul al autenticităţii, începând cu precizia cronologică şi topografică şi terminând cu frisonanta abundenţă a detaliilor (de interior, ambient, vestimentare, sufleteşti) şi proprietatea termenilor de specialitate, când e cazul. Aflate sub incidenţa epică a evenimentelor exterioare dar şi a celor lăuntrice, de cele mai multe ori determinante, inexplicabile, obscure, copleşitoare, personajele sunt tratate conform propriilor resorturi. Reactive, nicicând resemnate atâta timp cât voca
