Faust îşi dictează memoriile, atrăgându-i atenţia secretarei că va avea de auzit, din cauza sincerităţii, tot soiul de orori intime şi de ignominii. Căci: "Nu e nimic destul de urât, sau destul de prostesc ca să nu dea culoare de adevăr unei istorii a ta însăţi" (II, 286). Cum se ghiceşte uşor, Valéry nu crede într-un asemenea adevăr şi nu-l atrage o astfel de culoare. Sigur, idiosincraziile nu se discută. Cum, însă, stăpânul nu-i acasă, cum aş putea, mă întreb, să joc pe masă?

În primul rând, sinceritatea presupune să nu minţi, nu să spui tot. Hotărăşti singur, în dependenţă de posibilităţi, cât de mult vrei să spui. Numesc posibilităţi capacitatea de a înţelege, a pătrunde, a analiza şi, mai ales, a scrie. Dacă Faust are talent, memoriile lui nu vor cuprinde, oricât de sincer ar fi, nimic dezgustător. Întrebarea este: cât de adânc poţi să pătrunzi?

S-a spus că nu pătrunde adânc în intimitate decât ficţiunea. A spus-o Thibaudet în legătură cu Flaubert. În epoca modernă, curajul de a te expune a crescut mult. A început cu falsa autobiografie, a lui Proust, în care intimitatea greu de mărturisit e împrumutată altor personaje, nu celui care-l reprezintă pe autor. Ficţiunea autobiografică s-a apropiat mult de realitatea intimă a scriitorului şi a înglobat multă "turpitudine" în Voyage au bout de la nuit. Nu mai puţină în cărţile făţiş autobiografice ale lui Céline de mai târziu. Tot aşa, în trilogiile lui Henry Miller, în autobiografia lui Michel Leiris. Ce i-a salvat pe toţi aceştia de naturalismul presupus de Valéry a fost: înţelegere, viziune, stil.

Aşadar, un scriitor autentic nu are a se teme de adevăr, fie el şi personal. În orice situaţie, adevărul tulbure va fi (folosesc un cuvânt din vechea panoplie) transfigurat.

Nici dacă ar fi fost acasă nu l-aş fi convins pe Valéry. El scrie cu dezgust despre confesiune: "Plăcerile şi necaz