Sublinierea îmi aparţine e o carte autobiografică, un "document" aşa cum apare menţionată şi în titulatura Premiul Gutenberg pe care l-a primit la Paris: "cel mai bun document al anului 1989". E o colecţie de mărturii zguduitoare aşa cum mai apăruseră în Occident despre ororile comunismului şi aşa cum urmau să apară nestăvilit în chiar ţările revenite la libertate printr-o coincidenţă tulburătoare tocmai în anul 1989. Memoriile Ninei Berberova au fost scrise la Chicago, a treia şi ultima etapă a exilului scriitoarei ruse, început în 1922 la Berlin (cu scurte etape la Praga şi Florenţa), continuat la Paris din 1925 pînă în 1950, cînd Berberova se hotărăşte să plece singură în Statele Unite. Această ultimă plecare este şi cea mai dramatică pentru că scriitoarea nu mai e tînără şi îşi asumase o singurătate care înseamnă de fapt o ruptură totală de restul exilului rus. Dacă la Berlin pleacă cu Hodasievici, soţul ei timp de 17 ani, şi trăieşte în preajma lui Gorki, la Praga în jurul Ahmatovei, iar apoi la Paris în mijlocul grupului de faimoşi artişti ruşi emigranţi, plecarea în America înseamnă un fel de rupere a punţilor care s-a dovedit a fi productivă pentru acestă femeie de o tenacitate ieşită din comun.

Cartea nu are aspect de jurnal, sînt memorii orientate de la început în jurul unui sens indicat în prefaţa autoarei: necesitatea de a comunica, de a iubi şi a mărturisi iubirea, prietenia, frumuseţea vieţii dincolo de toate vicisitudinile destinului. Iar această necesitate s-a manifestat cîndva în relaţiile speciale dintre ţarina Ecaterina şi Diderot sau dintre Flaubert, George Sand şi Turgheniev. O tradiţie pe care anul 1917 a reuşit să o distrugă şi pe care Nina Berberova încearcă s-o reînvie scriind despre ea, despre prietenii celebri şi mai puţin celebri pe care i-a întîlnit, despre tot ce a rămas valoros în urma unei vieţi incredibil de zbuciumate: "