Un fenomen lingvistic universal face ca în limbi diferite verbele fundamentale, cu sens foarte general - a da, a lua, a face, a pune - , să stea la baza unui mare număr de expresii şi locuţiuni, să intre în multe îmbinări sintactice cu grade diferite de stabilitate. Ca şi în cazul prepoziţiilor, selecţia unuia sau a altuia din aceste verbe e idiomatică, imprevizibilă, şi pune adesea probleme de traducere: aceeaşi acţiune este exprimată într-o limbă cu ajutorul verbului a face (în construcţie cu un substantiv), în alta cu verbul a da sau a pune. în monografia pe care a dedicat-o acum cîteva decenii subiectului - Locuţiunile verbale în limba română (1958) -, doamna Florica Dimitrescu discuta pe larg acest fenomen, indicând verbele cele mai frecvente în română, explicând semantic afinităţile lor de combinare şi comparând situaţia cu cea din alte limbi europene. Există desigur şi diferenţe de "productivitate" frazeologică a verbelor, dar acestea sînt foarte greu de cuantificat: mai întîi pentru că verbele, chiar cînd au aparent acelaşi sens, intră în sisteme diverse: locuţiunile româneşti cu a pune ar trebui comparate cu cele din limbi în care aceeaşi zonă semantică este împărţită între două verbe (de exemplu, în franceză, mettre şi poser; existenţa verbului românesc a aşeza, care nu are acelaşi grad de generalitate şi nu formează - cu minime excepţii - locuţiuni, nu ajută la echilibrarea sistemului). Nu folosesc prea mult nici dicţionarele de expresii: ele pot da o idee generală despre ponderea anumitor construcţii, dar depind de deciziile luate de autorii lor asupra modului de înregistrare sau asupra graniţei dintre îmbinarea fixă şi asocierea liberă. în Dicţionarul de expresii şi locuţiuni româneşti (Iaşi, Mydo Center, 1997), expresiile cu verbul a face ocupă aproximativ 23 de pagini, cele cu a da 18 pagini, cu a pune 14. Acestea sînt, oricum, seriile cele mai a