Se împlinesc, la 18 februarie, douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui Mircea Grigorescu, gazetar aproape necunoscut generaţiilor noi, dar pe care cei mai în vîrstă, ca mine, l-au prins în plină activitate. Mircea Grigorescu şi-a sfîrşit cariera ca secretar general de redacţie al României literare, între 1971 şi 1976, după ce a trecut pe la Contemporanul şi Lumea, fără drept de semnătură o vreme, "pitit" de ochii autorităţilor, ca şi Ştefan Popa (alias Şt. Aug. Doinaş), în funcţii fără importanţă. Cînd l-am cunoscut, prin G. Ivaşcu, fostul lui colaborator iar acum protector, prin anii '60, n-am făcut imediat legătura de nume cu redactorul şef (între 1939 şi 1944) al cotidianului Timpul, de sub direcţia lui Grigore Gafencu, a cărui colecţie o răsfoisem în căutarea debutului lui Marin Preda. Mi-am dat seama mai tîrziu că sexagenarul afabil, spiritual, bine clădit, chiar voluminos, cu sprîncene rebele, ca ale profesorului Dan Setlacec, cu ochi rotunzi, proeminenţi şi foarte vii, era unul şi acelaşi cu faimosul gazetar şi, în anii războiului, şef al cenzurii antonesciene. Mircea Grigorescu era o legendă printre tipografii bătrîni de la Casa Scînteii, ca şi printre puţinii redactori antebelici care supravieţuiseră deceniului şi jumătate de comunism. Am lucrat eu însumi cu el, între 1971 şi 1974, cît am fost redactor şef adjunct al României literare. De nu greşesc, G. Ivaşcu ne-a adus cam o dată pe amîndoi, cînd a preluat revista Uniunii Scriitorilor, după scoaterea lui de la Contemporanul.

Primul lucru care îmi vine în minte, gîndindu-mă la Mircea Grigorescu, este uluitoarea lui capacitate de a se ţine la curent cu tot ce se întîmpla. Era omul cel mai informat din cîţi am întîlnit. Nu puteai să-i dai, la nici o oră din zi sau din noapte, o ştire pe care el să n-o fi aflat deja. Asculta radioul, citea ziarele, îşi procura presă străină, îndeosebi franceză ş