Iernile incep intotdeauna in doua feluri. Uneori banal, poate chiar neobservat; calatoresti pe o strada pustie si simti primii fulgi. E placut, interesant, iti amintesti ca trebuia sa vina si iarna, la un timp al ei. Alteori, brusc, violent, se starneste un vant razbunator, te orbeste praful si mizeria pe care o lasa in urma lor fiindurile efemere, te ataca mirosuri pestilentiale, venite cine stie de pe unde si stii prea repede, poate, ca incepe frigul.
Doua cauze, acelasi efect. Intotdeauna, "zapada cu candoarea si lucirea/ adaposteste tot ce-ascunde firea", spune un vechi proverb oriental, si cred ca iarna are rostul ei. Zapada ramane o binefacere a naturii pentru ea insasi. Zapada ramane un argument al iubirii, iar iubirea are intotdeauna culoarea alba; iar iubirea e argumentul nemuririi noastre.
Asa se face ca, fara zapada, am simtit starea morbida in care ne scaldam. Am ajuns atat de tristi, incat nici zapada nu ne-a mai vizitat in ceea ce numim aceasta iarna. Cand spui, "e iarna in suflet", spui de fapt ca este echilibru, lumina si armonie; un frig placut, o ratiune care functioneaza la rece; o vreme a maturitatii depline si a intelepciunii. Cand spui primavara, spui elan, avant spiritual, trezire. Vara este laboratorul in care fierb sevele nascatoare de roade vii. Dar toamna?... Cand spui "e toamna in suflet" spui tristete, declin, deznadejde si apasare. Din nefericire, iarna dreptei noastre judecati intarzie si prelungim agonic o toamna fara de sens.
Coincidenta decaderii materiale, morale si estetice pe care o traim acum cu acest anotimp din care nu intelegem nimic, si care este ca o sperietoare pentru romani, nu este de bun augur. Cei care cred in superstitii, reinventeaza apocalipsa, vorbesc iar de semnele Domnului, de aratarile lui in chip razbunator. Cei care cred in parale, evalueaza pierderile care urmeaza din cauza secetei s
