Henri Wald
Homo loquens
Prefata de Acad. Prof. Nicolae Cajal, editie ingrijita de S. Singer, Editura Hasefer, Bucuresti, 2001, 280 p., f.p.
Faptul ca la 80 de ani impliniti, bolnav, singur si in general uitat, Henri Wald mai scrie – si inca bine – tine de miraculosul instinctului de conservare. In cazul sau, suportul fizic al acestui instinct, carcasa de carne, mai pe sleau, s-a erodat intru profitul spiritualizarii depline. La 37 de kilograme cite are, profesorul Wald s-a prefacut in duh pur, in logos aflat pe deasupra nevointelor fratelui nostru, porcul – dupa inspirata formula a prietenului sau de odinioara, Dinu Noica. Ultima carte de eseuri pe care o semneaza, Homo loquens, ii este, poate, si cea mai fidela oglinda a unei activitati scriitoricesti de aproape sase decenii.
Aduce oare ceva nou aceasta culegere de microtexte, daca e sa o raportam la cartile anterioare? Privind sumarul volumului si rasfoindu-i cu atentie paginile, raspunsul suna, dezamagitor, nu. E vorba de aceleasi teme dragi filozofului din Kogalniceanu 93, devenite adevarate motive wagneriene, reluate si intoarse pina la limita de sus a monotoniei: gindul si sunetul, rostirea si scrierea, unicitatea Holocaustului, specificul caracterului iudaic, rolul textului in teatru, importanta dialogului, autonomia gindirii, critica nocivitatii audio-vizualului, superioritatea filozofiei marxiste ca filozofie deschisa, individualitatea umana ca scop suprem al istoriei etc. Aspecte banale sau banalizate, abordate intr-o maniera care daca nu ar fi laica, atunci ar fi cu siguranta rabinica. Ritmata intre da sau nu, intre pozitiv sau negativ, intre alb sau negru, gindirea waldiana sugereaza lucrarea exasperant de exacta dar previzibila a unei mori mecanice. Mai de mult, vorbind despre profesor, Gabriel Liiceanu spunea ca gindirea acestuia pare crucificata intre catego
