Sint un om atit de incuiat, incit mi-am facut din introvertire un stil.

Orice discurs individual ar vrea sa stabileasca o data pentru totdeauna ordinea lumii.

Caut somnul ca sa pot tacea si mai mult.

Zdrobit de oboseala. Sfisiat de deznadejde. Incremenit de spaima. Cel care sufera intotdeauna e corpul.

In dialog, discursul celuilalt isi gaseste in tine, in replicile tale o materie numai buna de devorat.

Graba fiecarei dimineti, mai ales atunci cind simt nevoia sa scriu. Ca un fel de masura de aparare. Vine ziua si ma striveste cu greutatea ei. Scrisul e un fel de costum de protectie. Scrisul trebuie sa poata folosi ceea ce e inca viu in mine.

Fata de cine ma simt vinovat atunci cind stiu ca pierd timpul?

Caut acea liniste in care sa pot scrie, in sfirsit, textele mele agitate.

Cine se spovedeste, cine se confeseaza, cine scrie scrisori lungi e doar pe jumatate scriitor. Daca „opera“ ta nu reuseste sa-ti absoarba nevoia acestor acte, ea e doar pe jumatate o „opera“.

Creierul meu e un aparat de filmat.

Ii spun lui V.: Nu-l inteleg pe Blanchot cu mintea. Numai cine a simtit pe propria lui piele ceea ce spune el il poate intelege. V. adauga ca desi Blanchot scrie abstract, e la fel de seducator ca si un prozator.

Imaginea mea intinsa in oras ca o retea de trasee. Le strabat din cind in cind pentru a-mi confirma existenta.

Niciodata, cind deschid caietul, nu mai stiu ce am lasat in urma. E ca si cum nu as fi scris nimic important aici. Am doar sentimentul unei consistente acumulate care ma sustine in continuare.

Descoperi trezindu-te ziua: soare sau cer intunecat, ploaie sau vint si sensibilitatea ta are reactii, ia ceea ce e afara ca pe un dat. Iti desfasori mai departe reactiile pe aceasta dominanta meteorologi