Ce-i statul? Dupa origine, etimologie, provenienta si ce mai vreti dumneavoasta, e ceva care sta. Unde, cum sta? Sta bine. Sta de paza. Sta sa ia. Sta sa crape. Sta sa ne arda. Sta in drum. Sta. Sta locului, sta drept, sta neclintit, sta-n bataia vinturilor istoriei… Ce patriotic!
Dar statul… are constitutie. Constitutia are – ce coincidenta – aceeasi radacina – „sta“, abia putin modificata. Si constitutia, prin urmare, sta, staruie, sta statuie. Adica nu se schimba. Asta in America! La noi, constitutia se trece ca nurii unei mirese si, o data cu ea, se trece si mirele ei – statul.
Dupa Unirea de la 1859, statul la romani a avut urmatoarele statúri, ce au „stat“ pe constitutiile aferente:
1) Principatele Unite ale lui Cuza, legitimate printr-un „statut“ aparte (1864);
2) „Romania Mica“ cu Constitutia din 1866;
3) „Romania Mare“ cu Constitutia de la 1923;
4) Statul dictaturii regale a lui Carol al II-lea din 1938;
5) Statul national-legionar din 1940;
6) Statul national al lui Ion Antonescu, dupa zdrobirea rebeliunii legionare din iarna lui 1941;
7) Statul democrat restaurat dupa 23 august 1944 – Constitutia din 1923 amendata;
8) Statul „democrat-popular“, apoi socialist, incepind din 1948, ce s-a impaunat cu vreo doua-trei constitutii;
9) Statul nostru „de drept“, democrat, national, unitar, suveran etc. etc. de dupa 1989, cu Constitutia din 1991.
Asadar, pe la noi statul n-a prea „stat“. Altceva, insa, e mai de rau augur: cu o singura exceptie in trecut, constitutiile si statul pe care ele il exprimau, dupa ce s-au declarat nationale, eterne, istorice, populare, ireversibile, s-au dus de-a berbeleacul fie prin lovitura de stat sau de palat, fie revolutie, sau insurectie, sau rebeliune, sau ce-o fi fost. Cit despre conducatorii respectivi de stat, dintre cei zece de la Unire, Cuza a abdica
