„Creatia cinematografica elvetiana se afla in dificultate. Daca nu vom gasi cit mai repede surse suplimentare, ne vom scufunda definitiv. Iar ce e mai trist e ca ne-am facut-o cu mina noastra: tot acest timp, nu am incetat sa ne marginalizam. Anii ’90 au fost catastrofali.“
N-o spun eu, desi recolta haotica a editiei cu nr. 36 a Zilelor cinematografice de la Solothurn / Soleure / Soletta, atit de tributara capriciilor hazardului, m-ar fi indreptatit, poate. Singure, Merci pour le chocolat al lui Chabrol si Les destinées sentimentales al lui Assayas ar fi putut constitui niste repere sigure intr-un program in care flerul fiecaruia ar fi trebuit sa-i serveasca drept ghid; dar acestea erau déjà-vu-uri (si deja-recenzate in aceste pagini)...
N-o spune – dar ce credeati? – nici directorul Zilelor..., Ivo Kummer, desi s-au gasit numeroase voci care sa-i reproseze, pe buna dreptate: o anume emfaza (cu atit mai nelalocul ei, cita vreme un film refuzat de selectionerii solothurnezi a fost acceptat in competitia prestigiosului Sundance), ca festivalul sau s-a cantonat (ce altceva ar fi putut face in tara cantoanelor?... glumeam...), ca nu e deschis noului (desi aici, spre deosebire de Clermont-Ferrand, cinematograful experimental e la el acasa) si, in fine, ca selectia promoveaza aceleasi valori locale (sau co-locale, daca ne gindim la co-productivul Silvio Soldini, italianul care n-a lipsit nici in acest an din programul Solettei, cu deja-cunoscutul publicului nostru Pane e tulipani)...
O spune insa, si nu oriunde, ci in caietul-program al Zilelor... (semn ca nu e totul pierdut), producatorul Marcel Hoehn – una dintre vedetele din umbra ale cinematografiei elvetiene, piesa care lipseste dintr-un puzzle in care ar intra majoritatea filmelor regizate de Daniel Schmid (inclusiv Berezina), cel mai de succes film elvetian din toate timpurile (Die Schweize
