Am mai scris, cu cîtva timp în urmă (în România literară nr. 36, 1998), despre distribuţia stilistică a sufixelor care sînt folosite în româna actuală pentru formarea unor verbe noi: în vreme ce sufixele care întăresc conjugarea I ( -a, -iza, -iona) sînt preferate de registrul cult, în special de limbajele ştiinţifice şi tehnice (a accesa, a scana; a acutiza; a inscripţiona), sufixele conjugării a IV-a (-i, -ui etc.) continuă să fie productive în registrul popular şi colocvial-argotic (a fraieri, a tromboni; a blătui, a şmenui, a şpăgui, a ţepui). Aminteam atunci şi de apariţia unui destul de surprinzător a drincui, cu sensul "a bea", probabil preluat şi adaptat de argoul tinerilor din engl. to drink.

Un alt sufix aparent marginal care întăreşte tipul de conjugare în -i este -ăi, adăugat tot unor elemente de origine străină. De fapt, se poate vorbi chiar de o serie derivativă a formaţiilor în -ui şi în -ăi (-îi) care reprezintă adaptări morfologice ale unor împrumuturi recente, în special din engleză. Tiparul poate părea surprinzător prin contrastul stilistic; dar tocmai acest contrast - între un sufix perceput ca popular şi o bază de derivare care conotează modernitatea occidentală - e cel care stimulează folosirea sa actuală, de către vorbitori în căutare de expresivitate şi de efecte comice.

În monografia sa Formarea cuvintelor în limba română, III, Sufixele. Derivarea verbală (Bucureşti, Editura Academiei, 1989), Laura Vasiliu oferă o descriere foarte amănunţită a sufixelor -ui şi -ăi şi a variantelor lor. Datele prezentate confirmă percepţia obişnuită a valorii stilistice: "Din cele 575 de derivate în -ui (împrumuturi analizabile sau formaţii româneşti), numai aproximativ 90 (...) sînt literare actuale, restul fiind regionale sau populare" (p. 122); sufixul -ăi (cu variantele sale: -îi, -ei etc.) are un "caracter pregnant popular" (p. 35), ca