In finalul unei cronici publicate cu mai bine de un an în urmă, cronică scrisă pe marginea unei pseudoexpoziţii George Apostu, spuneam, cu multă amărăciune, că un lucru prost făcut consumă pentru vreme îndelungată spaţiul şi energia gestului afirmativ şi că, în consecinţă, probabil vreo douăzeci de ani de acum înainte nu vom avea o adevărată Expoziţie Apostu. Cred şi acum că această afirmaţie este, în esenţă, adevărată şi că ratarea unui act blochează şi întîrzie, uneori pentru perioade greu de evaluat, acţiunile pozitive, cu alte cuvinte construcţiile, care se înscriu în aceeaşi zonă de semnificaţii. Ceea ce nu am luat, însă, în calcul este un alt aspect la fel de adevărat: anume faptul că în actele de comunicare - iar o expoziţie este în mod fundamental şi un act de comunicare - există posibilitatea, şi uneori chiar obligaţia, răspunsului, a reacţiei prompte. Iar acea expoziţie, atît de precară conceptual şi de confuză muzeografic, plasată prohibit şi abuziv sub autoritatea lui Apostu, mai degrabă decît să invoce acea perspectivă gravă a deturnărilor de energii, solicita un răspuns imediat şi o anulare fără concesii. Şi acest lucru s-a făcut recent, pe pragul dintre milenii, la Galeriile Etaj 3/4, prin grija lui Mihai Oroveanu, de departe cel mai îndreptăţit profesional şi moral să ofere o imagine complexă şi o lectură profundă a operei lui George Apostu. Organizată pe un etaj întreg, această expoziţie pune, pentru prima oară cu adevărat, problema anvergurii sculpturii lui Apostu şi a locului pe care aceasta se aşază în tînărul şi în vastul spaţiu al tridimensionalului românesc. Chiar dacă, prin forţa împrejurărilor - o mare dispersie a lucrărilor şi o imposibilitate elementară, derivată de aici, a identificării şi utilizării lor - expoziţia se sprijină pe un număr restrîns de obiecte faţă de ceea ce sculptorul a realizat în mod real, prin structurarea ei şi