Uriel simţi mai întîi purtarea neobişnuită a florilor. Nu numai că tremurau îmbătate de propria lor mireasmă mai puternică decît oricînd, dar îşi clătinau frunzele ascunse în umbra petalelor care cîntau ca o orchestră alcătuită din clopote mari şi mici.
Cînd veni ceasul, se căţără repede pe muntele Căpăţînii să vadă mai bine ce se petrece. De sus, lumina astrelor se revărsa cu tărie întreită peste grajdul din Betleem. Deosebeai clar siluetele celor ce se agitau ca într-un tablou mişcător. Prea fericita maică, Maria, pe care o vedea acum pentru întîia oară, înfăşa în pelinci pe pruncul în faţa căruia toţi treceau să i se închine. De la munte coborîseră păstorii cu oile tot o fugă şi ajungînd la coliba unde auzeau pruncul gîngurind, călcau încet ca nici un firicel de praf să nu intre prin geamurile sparte. Se părea, deşi era departe, că şi dobitoacele mărunte păşeau cu grijă, behăind cuvios din gîtlejurile lor arse de arşiţă. Deodată o stea sclipitoare se porni din vîrful cerului şi lumină cu blîndă, nemaipomenită frumuseţe deasupra acoperişului părăginit. Arhanghelul tresări cînd se gîndi că merită bucuria ce se desfăşura în valea adîncă. Din cînd în cînd, ca din altă lume, colinele, pomii, buruienile repetau strigătul duios al lui Gabriel 'hristos se naşte...' iar ecoul îngerescului cor stîrnea păsările care ciripeau şi ele colindele din vechime. Şoapta rîurilor conteni ca fiecare pămîntean să cunoască mai bine armonia plutitoare peste lume ca un nour cioplit din aur.
Puse capul pe o piatră mai rotundă şi adormi legănat de cîntăreţii din noapte. Se trezi spre ziuă cînd soarele se ridică din mare. Se credea pe un cîmp de război, duşmanii l-au trîntit la pămînt şi calcă fără milă pe pieptul lui zdrobit. Deschise ochii şi se minună. Împrejurul lui, cît puteai vedea, se strînseseră turme de oi. Se repezeau nebune, săreau peste el fără să-i cruţe faţa,
